[horia]

După succesul cărții S-A FURAT AVIATIA de Valeriu Avram, în colecția ISTORIA ARIPILOR ROMÂNEȘTI vă prezentăm o noua carte care după toate premisele va fii cea mai interesantă carte de memorii a unui aviator apărută in ultimii 10 ani. Cartea pe care v-o prezentam cu aceasta ocazie se numește ,,Amintiri despre aviaţie şi aviatori” a locotenent comandorului Tiberiu Stătescu, într-o editie ingrijită de Alexandru Armand și Alexandru Stefănuț.
Mai multe despre carte puteți citi în prezentarea de mai jos făcută de cei 2 ingrijitori ai acestei ediții.

Idee acetui topic este în primul rând semnalare pregătirii acestui volum cât și speranța că vom putea edita acest volum cu ajutorul iubitorilor de aviație și numai.
Cum putem face asta? Prin subscripție. Adică plata cărții inainte de apariția ei.

Pretul cărții la apariție va fii 50 lei, însă pentru cei care ne vor susține prin plata anticipată pretul va fii de doar 40 lei.
Taxele postale sunt gratuite la plata prin virament bancar sau 4 lei la plata ramburs.

Conditii grafice: asemănătoare cărtții S-A FURAT AVIAȚIA – hârtie lucioasa la interior

Pagini: aprox 500

Fotografii: aprox 40


Cartea va intra la tipar după ce se vor strânge macar 20 de plătitori în avans.




Apariția lucrării memorialistice ,,Amintiri despre aviaţie şi aviatori” a locotenent comandorului aviator Tiberiu Stătescu este fără doar și poate un eveniment pentru toți iubitorii de aviație și nu numai. Întâmplarea a făcut ca manuscrisul să fie găsit și salvat și în cele din urmă să poată fi publicat, la o distanță de peste 20 de ani de când a fost redactat, îndeplinind, poate, în acest fel, ultima dorință a autorului.
Personalitate complexă, locotenent comandorul aviator Tiberiu Stătescu se dovedește un fin observator și un extraordinar narator, reușind să ne introducă perfect în atmosfera anilor premergători și cei din timpul celui de-al doilea război mondial, făcându-ne martori la multe evenimente memorabile pe care autorul le-a trăit în aceea perioadă. Bineânțeles că majoritatea evenimentelor evocate sunt legate de aviație, autorul descriind, uneori cu foarte mult umor, întâmplări din școala militară, din timpul formării sale ca pilot militar dar și din perioada celui de-al doilea război mondial. Astfel pasiunea pentru zbor l-a purtat din în Germania până în îndepărtata Rusie, la Stalingrad, pilotând diverse tipuri de avioane ca Morane-Saulnier 35, S.E.T., Potez XXV, Hawk, P.Z.L.11, Heinkel 112, I.A.R.80, Me. 108 și Me.109.
Pe frontul de est a zburat ca pilot de vânătoare în faimoasele unităţi de aviaţie - Grupurile 5 şi 7 de vânătoare, fiind comandant de escadrilă, iar pentru o perioadă scurtă de timp a fost promovat în funcţia de comandant de grup. A totalizat peste 350 de misiuni de război. Pentru fapte sale a fost distins cu cele mai înalte decoraţii militare româneşti şi germane - Ordinele „Virtutea Aeronautică” cu spade în gradele de cavaler şi ofiţer, „Crucea de Fier” clasele a II-a şi I-a, ,,Coroana României” cu spade în gradul de ofiţer, etc. Luptând pe Frontul de Est, lt.comandorul av. Tiberiu Stătescu şi-a notat între două misiuni de luptă ,într-un carneţel, unele momente ale activităţii sale, însemnări care au stat la baza elaborării, între anii 1983-1990, a acestei lucrări memorialistice.
Faptele inedite evocate de aviatorul Tiberiu Stătescu, trăirile emoţionale intense, motivaţia performanţelor sale, curajul ieşit din comun, voinţa şi ambiţia acestui pilot de excepţie pentru a depăşi barierele profesionale, l-au propulsat în legendă cu reverberaţii dureroase mai apoi, după instaturarea dictatorii comuniste în ţara noastră. În anii după război, cînd aviatorii celorlate naţiuni combatante erau sărbătoriţi şi cinstiţi aşa cum meritau eroii, piloţii români, printre care s-a aflat şi Tiberiu Stătescu, au fost daţi afară din aviaţia militară şi închişi pentru că şi-au făcut datoria faţă de patrie. În loc de onoruri au primit teroare şi ani grei de temniţă. Despre ei s-a scris prea puţin şi nu întotdeauna obiectiv. Iată de ce o carte care evocă amintirile lt. comandorului av. Tiberiu Stătescu este valoroasă prin cele relatate de acest mare aviator.

Alexandru Armand / Alexandru Stefanut




CUPRINS:

CUVANT INAINTE

INCEPUTURILE. EPOCA NEFIINTEI

AMINTIRI DIN SCOALA MILITARA DE AVIATIE

COLEGI, PRIETENI, AMICI

DE PAZA LA LUCRARILE DE FORTIFICATII “REGELE CAROL II”

CIOCLU OFICIAL PESTE GRANITA

CUM AM COBORAT DIN CER LA LEUCOPOLIS

ZBOR IN GERMANIA LA FABRICA HEINKEL

DOUA ZBORURI PRIN NOAPTE

POVESTEA UNUI CEAS RAU INTAMPLAT INTR-UN CEAS BUN

ACCIDENTE, ACCIDENTE, ACCIDENTE …….

POVESTEA UNUI ZBOR DINTR-O DUPA AMIAZA DE VARA

CAIETUL DE ZBOR (tehnoredactat integral)

ANEXE

Aceasta postare a fost editata de horia: 16 August 2011 - 01:18 PM

[horia]

Pentru a trezi interesul fata de aceasta carte va prezentam începand de azi scurte fragmente din manuscris.
Episodul de azi, amintiri despre colegi:




Dupã 55 de ani, din cu totul alte motive, am pus iar mâna pe condei şi m-am apucat de scris pentru a continua ceea ce am început déjà …..
Am gãsit azi, cãutând prin podul casei, caetul în care luasem notiţe la “Armament” şi “Trageri aeriene” dupã cele ce ne povestea Rudi – alias Rudolf Malincovschi - şi pe celelalte la ”Perspectiva” predate de Triţã, şi “Metalurgie” cu nu mai ştiu cine. Inãuntru se mai aflau, de fapt amestecate, şi “Noţiuni de radio”, “Alcãtuirea armatei”, “Navigaţie” şi altele, dupã cum veneau potop pe capul nostru.
Nu prea îmi bãteam capul cu învãţatul, scriam numai idei şi le fixam în memorie. Printre ele se aflau scrise şi gândurile mele cu care îmi mâncam plictisul orelor de meditaţie, în care nu învãţam, ci doar visam şi mã luam la harţã cu alţi colegi, care şi ei ca şi mine, nu toceau, ci cãutau sã se distreze bârfind pe alţi. Si cum liniştea trebuia sã fie în “Divizie”, ne adresam împunsãturile în versuri, ba chiar mi-am amintit cã am scos şi o revistã umoristicã “Tancul”, care provoca râsul, întrucât îi “împungeam” pe unii dintre colegi, deşi bancurile nu erau destul de consistente.
................................................................................................................................................


Astãzi, din cei 42 elevi – piloti, reuşiţi în anul 1931 la examenul de admitere, pot fixa astfel “Ordinea de bãtaie a zilei – 5 Martie 1987 : în viaţã - 8 , morţi - 31 , retraşi -3

In viaţã :
Chirilã Dumitru (Nae Chesela), Grosu Virgil (Vergil), Georgescu Florea (Fleuricã), Mihãilã Constantin (Tolicã), Negrescu Constantin(Tiganu), Popescu Constantin (Colceag), Stãtescu Tiberiu (Tibicã), Teodorescu Dumitru (Tricã) şi Vânt Ioan (Jonny).

Decedaţi :
Afenduli Constantin (Turcu), Bran V Nicolae (Butuc), Agarici Horia (Lãbaş), Bãnau Mircea (Debreţin), Constantin Stioan (Coiţã), Constantinescu Constantin (Mopsu), Cropceanu Vasile (Pispi), Ciocãltean Profir (Scroafa), Dunduc Andrei (Flaroi), Firoiu Ion (Firuţã), Brãtianu Gheorghe (Tiganu), Georgescu Dumitru (Mitache), Isãcescu Leonte (Iscuescu), Ioaniţescu Emil (Caisã), Iliescu Gheorghe (Rãţoinul), Jitianu Ion (Cocoş), Muşicã Grigore (Ureche), Marcu Petre (Mazeta), Platon Mihai, Râpeanu Emil (Jenel), Rolhe Constantin (Neamţu), Rusu Gheorghe (Bãţãilã), Scurtu Dan ( Limbric), Teodorescu Ion (Flo), Ursu Paraschiv, Ungureanu Constantin, Vlãdescu Gheorghe (Porcul), Tomulescu Ion (Jean Valjan), Bran Nicolae (Butuc) , Ioana Vasile (La Jeana, Calugarul) şi Pascu Constantin (Zackse).

Retraşi :
Chirculescu Nicolae (Haş), repetent, Dragoş Ion, retras şi Sarri N. (eliminat pentru furt).

Am sã încep ca şi acum 55 de ani, sã-mi amintesc, pe cei cu care mi-am împãrţit timpul o perioadã de doi ani, în aceiaşi ordine alfabeticã, dar privindu-i ceva mai deosebit faţã de cum îi vedeam atunci.
...............................................................................................................................................

Mi-am amintit de versurile scrise în legaturã cu “Apelul”:
“La noi, apelul nu se începe cu oricare,
Ci cu acela care e mai mare,
Dar nu în grad, prestanţã sau mai vechi,
Ci cu Afenduli ce-I mare în cap şi în urechi”


Saracul “Efendi”parca-l vãd nu numai cu ochi minţii, ci aşa cum era el : mic de staturã, cu un cap cam mare pentru înãlţimea lui şi cu ambele urechi ieşindu-i copios de sub cascheta mare.
Fusese T.T.R.-ist în Regimentul 29 Roşiori (era dintre cei mai vârstnici şi de aceea gurile rele i-au fixat calitatea de “trompet”, ba mai mult, din cauza activitaţi de “suflãtor” îl acuzau cã este şi “oftigos”. Era un tip liniştit şi nu prea bãgãcios, ci doar intervenea din când în când, cu câte o sugestie, în versuri, la ale altora mai înzestraţi. S-a fãcut remarcat devastându-i vecinului (Ciocârlan) pupitru cu bunãtaţi, întâmplare care a rãmas fãrã urmãri oficiale …..
Dupã şcoalã i-am pierdut urma, ne-am revazut la pilotaj şi pe urmã, dupã pensionare, într-o iarnã friguroasã, prin `69, l-am petrecut la BELLU pe ultimul drum. Am pus şi eu umãrul, dar n-am rezistat pânã la urmã şi am cedat locul unui “purtator” de meserie. . . . Mã întreb şi azi de ce o fi fost aşa de greu? Vorba versurilor :
“cici suflând o viaţã în trompã cu ifos,
Si-a atacat plãmâni şi azi e ofticos”

................................................................................................................................................

“Si acum vã puneţi masca pe figurã,
Cãci vom vorbi de urmãtorul la nomenclaturã,
Si-o sã vi se scoale pasul, ca ţepii rari de la arici,
Când vã voi spune ca subiectul se numeşte AGARICI”

Cât de rãi erau pe atunci, toţi camarazi de şcoalã, cu bãiatul timid care prin jocul hazardului avea sã devinã - ca o compensaţie - eroul de mai târziu al rãsboiului “de ruşine”. Era un tip manierat, fiind crescut cum nu cred cã mai putea pretinde altul dintre noi, fapt pentru care era luat in râs ; avusese guvernantã şi cunoştea la perfecţie limba francezã. Horia Agarici nu se amesteca în treburile altora şi deşi scria poezi adevãrate, nu lua parte la duelurile noastre ritmate. Nu riposta la ironii şi nici chiar la figurile fãcute cu intenţie rea de camarazi. Era “acoperit” cu tot felul de insulte, care de care mai urâte. Era impasibil. Nu reacţiona şi acest lucru îi enerva tare mult pe cârcotaşi. Avea, sã zicem, un defect – era cam lacom şi la masã totdeauna lua un supliment, devenind un concurent serios a lui Bârsan mare amator de fasole cu debreţini (carnati). Si cum în vremea aceea aveam destulã mâncare, este lesne de inteles ce pãţeam la orele de meditaţie sau în dormitor din caura “eşapamentului” lor “mãnânci o oalã de fasole şi omori pe datã un regiment”. In anii de şcoalã militarã, mai era acuzat şi de alte treburi care de care mai teribile.
In serviciul la Flotilã rãmãsese tot acelaşi tip linistit, cam luat “per pulpis”, fiindcã se deplasa cam des cu bicicleta la hangare, la comandament sau invers, şi pentru cã se svonea cã scria maxine şi poezi. I s-a scris şi un catren care suna cam aşa :
“N-aţi vãzut trecând pe-aici,
Bicicleta cu Agarici?
Ba, l-am vãzut treând ca-n vis
Cu naşina lui de scris!
Când au sosit avioanele englezesti Hurricane, s-a vazut cã dintre toţi “deştepţii”care îl ironizau, era cam singurul care pe lângã limba francezã, învãţase de la bona lui şi ceva din limba lui Shakespere, astfel cã era în mãsurã sã ştie ce scrie în notiţele tehnice ale avionului. Lasând la o parte cã uni mai scoteau în traduceri şi expresii ca “undercarriage” în româneşte “cãruţa de dedesubt” în loc de “tren de aterizaj” pe care o ironizau rãuvoitorii ; fiind pasionat de tehnica şi având şi maşina de scris, a tradus o carte despre aeroplane.
Ca o concluzie fireascã, cum nu-i lipsea nici calitãţile de zbor, a detaşat la Mamaia, la escadrila 53 vânãtoare, sub comanda lui Gicã Georgescu, prietenul meu. Astfel, aici drumurile noastre s-au despãrţit, revãzându-ne numai când mergeam la trageri. Ba, sã nu mint, odatã, ne-am revãzut şi cu Mariana Drãgescu, pe care o adusese Scurtu Dan cu un ICAR şi ne-am pozat spre amintire.
Sub comanda lui Gicã Georgescu, un om foarte inteligent şi înţelegãtor şi-a continuat activitatea, izbutind sã scoatã din impas motoarele Rolls Royce, rãmase în panã de „lumânări” (bujii). Vasul ce ne transporta piesele de schimb, fusese torpilat în marea Mediteranã şi avioanele Hurricane stãteau trase la linie şi sufereau dupã lumânãri (buji). Dar Agarici veghea şi cum cunoştea tainele lor din cãrti, s-a angajat sã resolve treaba. Si spre cinstea lui, a şi fãcut acest lucru bine. A plecat cu ruksacul de buji nefolositoare, s-a dus la IAR – Brasov, a mişcat munţii din loc, pe specialişti, si s-a întors victorios la Mamaia.
La una din alarme, Agarici era pe undeva cu bicicleta şi maşina lui de scris, astfel a pierdut decolarea, (nu a putut fi pornit nici avionul lui de către pilotul care venea sa-l înlocuiască). Agarici a sosit la avion odatã cu revenirea escadrilei la realimentare, a pornit urgent motorul şi a decolat de unul singur, ieşind sã atace cel de al doilea val de bombardiere inamice. Actul de indisciplinã a fost eclipsat de curajul de care a dat dovadã, cãci a ataca o formaţie care era constituitã în “arici de foc” este un risc mortal pentru un vânãtor singur, lucru care l-a simţit pe pielea lui, bietul Puiu Roşescu la Odesa.
Vânãtorii trebuiau sã disperseze bombardierele din formaţie şi sã le atace individual, pe fiecare în parte. Numai cã în cazul de faţã lucrurile s-au petrecut altfel ; bombardierele ştiau cã vin ca într-un sat fãrã câini şi în consecinţã n-au mai fost atenţi cã sã vadã cã un un vânãtor izolat, curajos, aşteaptã sã profite de un atac favorabil dinspre soare, şi “ciupeşte” pe rând din formaţia uliilor unul dupã altul pe trei dintre ai lor. Si probabil cã mai picau în flãcãri şi alte bombardiere inamice dacã lui Horia nu i se termina muniţia, cãci cele 8 mitraliere ale avionului sãu tragea cam 1.200 proiectile pe minut.
In câteva momente, proaspatul erou terminase treaba şi a revenit la aterizare unde a fost felicitat pentru isprava fãcutã, nemaifiind vorba de nicio indisciplină. Ce-a urmat ştie toatã lumea :
“A plecat la vânãtoare, Agarici,,
Sã vâneze, sã vâneze bolşevici”
Compozitorul Malagamba a scapat uşor, el, vânãtorul şi eroul zilei de 23 Iunie 1941, nu !
A avut multe necazuri în viaţã, a fost degradat şi scos din armatã. A muncit din greu, ca bun la toate la uzinele termice ale blocurilor din Eforie Sud până s-au calmat lucrurile și a cãpãtat o pensie de mizerie.
Când l-am revãzut la Eforie era plin de curaj şi mi-a arata niste poezii. Rãmãsese tot cu capul în nori, deşi ducea o viaţã grea şi avea mulţi copii. Imi amintesc cã nu reuşise sã-şi monteze o motocicletã la care lucra de multã vreme şi cum locuia la marginea staţiuni, îl ajuta la lucru fata lui cea mare, care semana leit cu el, dar avea fustã.
Mi-a fost dat sã întâlnesc un impostor, care merge prin cârciumile din periferia Bucureştiului şi cerea de bãut, întrucât, chipurile era Agarici . . . .
Acest erou care luptase pe Hurricane, a murit de bãtrânete, fãrã mare larmã, modest şi probabil neplâns decât de ai lui. Cine îl mai pomeneşte astazi? Cred cã şi prin aceste rânduri ale mele, ar trebui sã devinã publice spre a i se cinsti purtarea în luptã, curajul şi mai ales modestia.

......................................................................................................................................................................

Constantin Stoian – Coiţă, era un tip mai în vârstã, liniştit, prietenos care se împãca bine cu toatã lumea. El a fost singurul din clasa care şi-a atras porecla. Trebuia sa completeze o fişã în care sã treacã semnele sale particuare şi a scris “testicolul stâng e mai mare decât cel drept”. In râsetele generale a fost botezt pe loc “Coiţã”. Si aşa i-a rãmas porecla. A avut o existenţã liniştitã, devenind controlor de trafic în aviaţia civilã.

Aceasta postare a fost editata de horia: 17 August 2011 - 04:32 PM

[horia]

Vazand ca aceatsa cartea a trezitinteres, multi platind deja in avans, ne-am hotarat sa continuam cu fragmente de memorii, azi capitolul


ZBORUL în GERMANIA la FABRICA HEINKEL

Aventura în doi timpi, pentru transport de avioane din Germania în ţarã, s-a produs în mod cu totul neaşteptat, cãnd totul se desfãşura, ca sã zic aşa – normal – şi nu întrevedeam nici un eveniment de seamã la orizont.
Incheiasem anul de instrucţie, fusesem la trageri, şi mai erau programate mai târziu manevrele, astfel cã totul mergea dupã tipicul obişnuit al timpurilor.
Cãnd deodatã, de abea lãsasem în urma cu câteva zile pãcãlelile lui 1 aprilie, un grup de vre-o zece sau unsprezece ofiţeri, am fost chemaţi spre sala de conferinţe, în urma uni ordin al comnadantului flotilei. Eram foarte diferiti ca reputaţie : bunã-oarã, subsemnatul, mã ştiam bun la toate corvezile ; apoi cãpitanul Boris Antonief, proaspãt cumnat de şef, era departe de aceastã categorie ; Pufi Popescu avea reputaţia lui de “as” ; Hulea, pilot la “experienţe” nici nu prea avea de a face cu flotila, Moţoi, era adjutant, deci oarecum în bune graţii şi secrete, nu ştia nici el nimic ; Manoliu, ficiorul popii, era ca şi Puiu Roşescu sau Gicã Georgescu, ceva mai rãsãriţi printre alţi, dar singura trãsãturã comunã, era faptul cã toţi aveam o reputaţie bine stabilitã în materie de zbor. Oare de ce era vorba ? Curiozitatea ne-a fost rapid satisfãcutã : fusesem aleşi pentru a aduce din Germania avioane de vânãtoare, ultra moderne, pe calea aerului. Si treaba asta, aveam sã o facem, de doua ori, deoarece se socotise de forurile superioare, cã suntem cei care prezentam garanţiile cele mai multe, de reuşitã. Ne-am cam mirat cã era şi Antonief printre noi ; l-am admirat pe Jienescu cã mergea şi el, cãci treaba nu era deloc uşoarã, prezentând şi posibilitatea unei discreditãri totale în materie de zbor, în cazul unei nereuşite, indiferent din ce cauze.
.........................................................................................................................................

Cãci urma sã ne întâlnim pentru prima datã cu nişte avioane de construcţie ultra-modernã pentru noi, (deşi fãcuserã rãsboiul în Spania în 1936), prezentând toate perfecţionarile de marcã, la acea vreme : aveau tren şi bechie escamotabile, cu frâne hidraulice serioase (bietul Ionicã Tomulescu le-a simţit pe pielea lui mortal efectul), elicea cu pas variabil, suprafeţe auxiliare de sustenanţã şi frãnã (flapsuri), radiatoare escamotabile, şi alte mãrunţişuri noi pentru toţi (cabina complet inchisã) ; trecerea pe noul avion se fãcea direct, fãrã dublã comandã, fiind monoloc ; urma sã facem cunoştinţã cu piste betonate, noi care nu mai vãzusem pânã atunci decât câmpul verde
.. .........................................................................................................................................
Pe data de 19 august, având drept bagaj principal sacul cu paraşuta şi o micã valizã (pe care o mai am şi acum) plinã cu cele necesare unui drum scurt, cu 804 lei şi 10 D,M. în buzunar, am trecut vama de la Ghica-Vodã. Era desigur foarte plãcut sã-ţi poarte alţi de grija scoaterii paşaportului, a biletului de tren, ba şi a hainelor, care între noi fie zis, erau dintr-o stofã ordinarã şi destul de prost croite ….. Erau doar cal de dar, aşa cã nu le cãutam la dinţi.
In plus surpriza cea mai mare, a fost faptul cã ni s-a distribuit la fiecare, câte un carnet “Shell”. In baza acestui carnet, ori unde doreai, cãpãtai tot ce-ţi dorea sufletul : valutã, casã, masã, transport, doar pe baza unei simple semnãturi. Mai era ceva de zis ? Eram deveniţi peste noapte nababi, sau cam aşa ceva (bine înteles cã nu puteam abuza, dar nici nu ne gândeam la o astfel de situaţie, ne mai socotind ca n-o doream : aterizaj forţat în ţarã strãinã ? Doamne fereste !
.. .........................................................................................................................................


Cum cutreram strãzile am dat peste un “Quick” ; avea ieşiri pe patru strãzi şi era aşa de mare cã te rãtãceai în el ; era permis sã pui mâna, sã cercetezi, fãrã nici o restricţie marfa …… Dupã ce am ales nu mai ştiu ce, mi-am rotit privirile împrejur, ca şi cum aş fi solicitat ceva şi ca urmare a apãrut un vânzator, care constatând cã nu vorbesc prea bine m-a întrebat ce sunt, m-a rugat sã aştept o clipã (ocazie cu care am memorat pentru totdeauna cuvântul : “augenblick-bitte”) şi a apãrut un vãnzãtor, care ştia româneşte, cât eu nemţeşte …… Ne-am înteles de minune, mai ales cã nu eram nici ciungi, şi am plecat satisfãcut de cascheta de sbor din piele …… Am hotãrât sã atac misia de deplasare, numai în cumpãrãturi, chiar cu riscul foamei. Am convins pe Tomulescu sã cumpere “Roleiflexul” meu, şi cu banii de pe el, am mai pus de la mine, şi am luat alt ultim tip, “automatic” şi cu o trusã de obiective “proxar”. Prin alte acrobaţii financiare am luat şi un pickup, care pe vremea aceea era ultimul rãcnet în materie, cãci nu se vorbea de magnetofoane. Ba am izbutit sã pun stãpânire şi pe o scurtã de piele de motociclist, care avea un braulet de piele de toata frumuseţea. La al doile drum, déjà versat fiind, am vãzut într-o vitrinã o hainã de piele splendidã “echte chrom leder” ….. nu era de vânzare fiind vitrinã. Am insistat, am fãcut abuz de calitatea mea de oaspete, am apelat la directorul magazinului şi am cãpãtat-o …….. Imi vena ca turnatã. O am şi acum dupã 50 de ani, deşi am fãcut cu ea rãzboiul, Jilava, canalul şi manevrele şi câte zile grele de încercãri ; e adevãrat cã am îngrijit-o împãrţind cu ea, la Gherla, prima bucatã de “slanã” primitã de acasã, dar s-a dovedit de prima calitate.
Mã întreb cum aş putea s-o iau cu mine în ……..rai !

.. .........................................................................................................................................


Se încurcau cu toţi în berãrii, cumpãrau ciorapi, mãnuşi de damã, înebuneau automatele de fructe şi ţigãri, ba îşi luau pânã şi ţigãri de foi ……….
Pe stradã formam o ceatã cam zgomotoasã, şi nedisciplinatã, iar când la un colţ, nevãzând paza, am trecut pe roşu, am fost acostaţi de un poliţai, care ne-a iertat de amendã, sub promisiunea cã nu mai facem ; de unde dracul apãruse, n-a observat nici unul. Ziceam ca suntem sud-americani, ca sã nu ne facem naţia de râs.


Când ni s-au mai deslegat limbile de vinul bãut, Puiu Roşescu care era şi el cam “frech”, a prins momentul când il privea fata, şi şi-a scos piciorul de sub masã, mimând cã-şi ridicã o rochiţa imaginara peste genunchi , fata, care se vede treaba cã nu era proastã de loc, a repetat şi ea gestul, cu propiul ei picior, arãtând o pulpa şi un început de coapsã, de mai mare dragul, nu dupã multã vreme, au chemat chelnerul, care dupã aceea a venit sã ne întrebe ce naţie suntem. De sigur cã i-am fãcut iar de râs pe sud-americani. Fata, dânad dovadã iar ca e şi plinã de idei, s-a sculat chipurile sã se ducã la toaletã, atunci când din ochi s-a înteles cu noi ; a urmat-o fidel Puiu şi desigur “dolmecerul” care eram eu.



Restul il puteti citi in carte.

[horia]

Acum ca a intrat la tipar numarul 6 al revistei MODEL IST
http://www.cartula.r...448#entry135448
ne putem ocupa de carte. Cine vrea sa ne ajute prin plata anticipata sa scoatem cartea asta mai repde o poate face ACUM.

[horia]

Continuam cu cateva mici fragmente din capitolul: Accidente, accidente,accidente

Ultima maşinã dispãruse de mult în praful câmpului, dar mie încã îmi mai stãruia în ochi o ultima imagine şi anume ostaşul meu de serviciu, cocoţat pe boarfele noastre, ţinând în braţe pisicuţa mea albã, pe care o botezasem dupã numele unei insule de pe Volga, “Ahtuba”, la un loc cu “Pripas”, micul cãţel pe care-l adoptase trupa, drept mascotã ; petele lor albe se pierduserã în noapte ; cu toate asigurãrile noastre, cã îi vom ridica cu Junckersurile de transport, eram sigur cã nu aveam sã-i mai revãd vre-odata ; dacã faptul aşa s-a petrecut cu bietele animale care se ataşaserã teribil de noi, lucrurile au stat altfel cu trupa, pe care am readus-o înţã, astfel câ nici mãcar lãzile de campanie nu se rãtãciserã ; odata cu ei, disparuse şi senzaţia puţinului bun trai, pe care izbutisem sã-l creem acolo, la capãtul pãmântului.
Sedeam cu toţi grupaţi, tacuţi şi îngânduraţi, cãci de dormit nu avea nimeni chef, de teamã sã nu fim atacaţi prin surprindere peste noapte ; fãceam de pazã cu toţi, ameninţaţi fiind de un inamic pe care nu-l puteam şti unde se afla, dar care putea surveni din moment în moment ; din când în când, ca şi cum ne-ar fi vestit cã nu ne-au abandonat, câte un proiectil de brand exploda luminand sinistru câmpul.
Noaptea era întunecoasã şi umedã, nu se vedea o luminã nicãieri, pentru a nu servi drept reper celor ce trageau în noi ; de prisos sã spun cã şi ţigãrile erau camunflate, cãci frica pãzea perfect pepeni.
Din când în când se auzea câte un glas, ce zicea pe un ton tânguitor :
“Fraţilor, sã nu ne lãsaţi aici în mâna ruşilor” …….
Erau tehnicii, care scoseserã aparatele de radio din fuselajele avioanelor şi se înghesuiserã, numai ei stiu cum, suportând cu stoicism ore întregi poziţiile incommode în care se aflau, numai sã nu cadã prizonieri ; dupã ce primeau asigurarile noastre cã nu vor fi pãrãsiţi se linişteau şi rãbdau mai departe, ne având macar nici posibilitatea sã se mai aline cu un fum de ţigarã ….
Mai sporovãind în şoaptã, ca şi cum am fi putut fi auziţi, tremuram aşteptând sã se iveascã zorile sã putem sã plecãm din acel loc blestemat ; deodatã cineva spuse în noapte : “Stiţi pe ce stãm ? pe bombele nemţilor ? “
“N-are nimic” completã un altul “n-au focoase”
“Dar dacã le amorseazã unda explosivã a unui brand ?” îşi dãdu un al treilea cu pãrerea ……
Pentru a fi mai siguri, ne-am deplasat spre o gramadã de lãzi, ceva mai la o parte de bombe:
“Am nimerit-o bine fraţilor, aici sunt doar focoasele” …..ne informã plin de amãraciune altul care avea o lanterna şi cu multa precauţiune citise ce scria pe lãzi ….
Am revenit langã avioane, unde de bine de rãu, parcã ne simţeam nu aşa de singuri. De abia ne trecuse emoţia şi un altul semnalã :
‘Umbre pe aerodrome” ….
Incordându-ne vederile, desluşim în adevãr nişte arãtãri ce se mişcau încetişor, se mai opreau, pãrând a fi întruchiparea noastrã chinuitã, nişte cercetaşi care sondau terenul
“Sã-i înconjurãm şi sã-i prindem, în orice caz suntem mai mulţi ca ei” propuse şeful, cerându-ne pe cât posibil sã nu provocam o alarmã generalã, trãgând focuri, fãrã comanda lui ; ne-am desfaşurat deci în evantai şi am început urmãrirea : ajunşi la o distanţã convenabila, am rupt-o la fugã spre presupuşi cercetaşi, strigand : “Predaite ruschi” ….
Cum umbrele nici nu trãgeau, nici nu fugeau, ne-am apropiat încetişor pânã ce am putut constata cã era vorba de nişte bieţi mãgari, rãtãciţi cine stie cum pe acolo, care încercau sã pascã bruma de iarbã ce se mai afla pe câmp. Brusc nervi încordaţi s-au destins, ba s-au auzit şi câteva râsete care sunau teribil de staniu în noapte.
................................................................................................................................................
Sosisem cu o zi înainte şi cum dupã terminarea formalitãţilor, nu mai era timp suficient de plecat înapoi, am fixat plecarea pentru a doua zi ; seara fusesem invitat la masã de unchiul meu care cu ocazia revederi a pus la bãtaie pe lângã alte bunãtaţi şi un vinişor de Nicoreşti, pe care-l trimetea în mod obişnuit bunicul ; dupã o masã copioasã, am plecat voios spre casa, dar pe drum mi-a venit ideea sã încerc un telefon la o cunoştinţã, spre a o întreba dacã n-aş putea s-o vizitez înainte de plecare ……. Cum în cale tocmai îmi apãruse oficiul postal 35, am intrat, încercând sã conving pe cei doi factori întârziaţi care se mai aflau acolo sã-mi dea voie sã dau telefonul respective ; plictisiţi de faptul cã erau deranjaţi de la treburi şi mai ales de faptul cã rãmãseserã târziu peste orele de program, mi-au rãspuns cam înţepat cã nu au telefon public şi deci sã pãrãsesc biroul, nefiind nici ora de serviciu cu publicul. Cum tonul lor nu era deloc acela pe care socoteam eu cã trebiue sã-l aibã faţã de cineva care vine de pe front (nu-mi dadusem seama cã ei habar n-aveau de hramul ce-l purtam), am replicat şi eu cam dur, astfel cã pe scurt, discuţia a degenerat şi ne-am luat la trântealã ; neşansa a fãcut sã aparã ca din pãmânt un poliţist, astfel cã am fost liniştit şi cum secţia respectivã care nu era departe trimesese o maşinã, am fost transportat acolo ; bine înteles cã n-am mai insistat sã clarific lucrurile şi am cerut comisarului de serviciu ca sã ia legãtura cu unchiul meu ; desigur cã-l cunoştea şi ca urmare mi-a satisfãcut cererea ; în acelaşi timp însã telefonase la organele comenduirei ; sosit rapid unchiul meu a lãmrit pe comisar, dar cu comenduirea n-a mai avut success, aãa cã în loc sã fiu eliberat am fost din nou urcat într-o maşinã şi dus pe calea Griviţei, unde se afla aşa numita “Gardã a pieţii”.
Am fost pus sã dau o declaraţie şi mi s-a oferit patul din camera ofiţerului de serviciu sã mã odihnesc pânã a doua zi, când şefii urmau sã decidã de soarta mea ; m-am culcat blestemând soarta care nu mã lãsase sã-mi vãd prietena, aducând lucrurile spre un astfel de deznodãmânt.
A doua zi am fost intrebat de comandant mai în amãnunt asupra celor întamplate şi fiind desigur un om rezonabil, mi-a dat drumul sã plec, asigurându-mã cã nu va da curs afacerii ; intervenise desigur chestia cu frontul …

[horia]

O veste buna. Au mai aparut inca 60 de pagini de memorii (gasite separat) ale comandorului Statescu, printre ele memoriile referitoare la detentia in penitecniarul Jilava. Tot ce pot sa va spun este ca pretul de 40 LEI pentru cine comanda anticipat cartea ramane valabil. Pretul final cu cele 60 de pagini in plus va fii usor modificat! Deci, cine este interesat ne poate sustine comandand acum cartea!

[horia]

Pana acum s-au strans 14 platitori in avans. Continuam cu fragmente, poate se mai hotaraste cineva si vom avea 20 de doritori, numar necesar pentru a putea incepe procedura de tipar.
Deci:


“Ai montat ceasul ?” întrebam în fugã pe sergentul Dogaru, şeful direct al mecanicilor şi ostaşilor servanţi, deoarece cu acest aparat, care nu era chiar de zbor, ci mult mai terestru, se petrecea o întreagã poveste.
Fiind de cele mai multe ori cronometre de bunã calitate, nu şedeau permanent pe avioane cãci, deşi erau de un diametru între opt şi zece centimetri, dispãreau în mod misterios, spre a apãrea ulterior montate la bordul vre-unei maşini sau la vre-o jumãtate de elice accidentatã pusã pe un soclu de mobilã utilã, aproape nelipsitã din locuinţele celor care aveau de a face cu aviaţia.
Când se accidenta vre-un avion, se scãdea din scripte odata cu el, pe lângã pilot
- dacã era cazul – tot echipamentul respective ; cum de cele mai multe ori acest ceas se afla la magazine, se explicã apariţia lui la maşinile ofiţerilor mecanici, la mãrimile care aveau automobile, sau chiar în vitrinele ceasornicariilor din oraş ; noi cei mici, numai când luam în primire un avion, cãpãtam contra chitanţã, bine înţeles mult râvnitul cronometru Longines, Omega sau Junhans, dupã cum era cazul.
Ne fãcând exceptie nici eu, am şi acum, de când eram comandant de escadrilã un Junghaus de la ultimul meu Messerschmit pe care l-am zburat. Si încã merge, deşi Trabantul îl sgâlţâie vârtos. Din când în când îl las neîntors, sã se mai odihneascã şi el dupã atâta trecere de vreme în serviciu.
Se ajunsese cu snobismul pânã acolo, încât uni din bãieţi purtau la mânã aceste paftale de 10 centimetri în diametru şi grele de 200 de grame, prins într-o curea ca o sgardã de câine, ca sã arate cã sunt zburãtori ; le sunt iertate toate acum, când şi-au lãsat fumurile odatã cu oasele fie pe la Odessa, fie în altã parte.
Dupã ce-mi luam grija ceasului, începeam “echiparea”. Nu era o treabã simplã, mai ales pe vremea avioanelor deschise, şi era cu adevãrat necesari servanţi care te ajuta, ca pe vremea cavalerilor. Si tot ca pe vremea aceea, bieţi ostaşi care trãiau sborul privindu-ne de jos, întocmai precum gãinile care au clocit ouã de raţã, rãmân pe mal iar puii se scaldã veseli în apã, se mulţumeau sã comenteze ce vedereau, în jargon pur de zburãtori, fiecare mândrindu-se cu “pilotul” lui, de parcã ar fi fost chiar acolo sus, ba şi luându-se la ceartã uneori, fiecare cercând sã apere superioritatea pilotului de care aveau grijã.

[horia]

Cartea a intrat in lucru. In cateva zile o sa avem si coperta. Cine doreste sa ne sprijine in continuare o poate face asa cum spune si prima posta

Pretul cărții la apariție va fii 50 lei, însă pentru cei care ne vor susține prin plata anticipată pretul va fii de doar 40 lei.
Taxele postale sunt gratuite la plata prin virament bancar sau 4 lei la plata ramburs.

va tin la curent!

[horia]

Cum ziceam, se lucreaza la carte. E gata si coperta. Cateva posturi mai sus, spuneam ca au aparut inca vreo 60 de pagini de de manuscris. In final la formatul carti s-ar putea sa fie mult mai multe pagini decat am estimat si pretul sa creasca cu vreo 5 lei. Chestia asta nu-i afecteaza pe cei care platesc anticipat 40 lei.


Aveam si urmatoarea oferta:

S-a furat aviatia + Amintiri despre aviatie si aviatori - plata anticipata, pana la aparitia cartii Amintiri despre... 80 lei
si
S-a furat aviatia + Amintiri despre aviatie si aviatori - plata dupa aparitia cartii Amintiri despre... 95 lei

taxe postale incluse la ambele variante.

Coperta:

Thumbnail atasat

• 

[Blue-Max]

Bune vesti ne dai !
Ce ne poti spune despre cele 40 de fotografii ? Conditii grafice si dimenziuni ok ?!

[horia]

Pozele vor fii evident. Inca nu am stabilit cum vor fii asezate in text si ce format. Dimensiunile carti sunt la fel ca cele de la S-a furat aviatia. PE masura ce se lucreaza va tin la curent cu pagini mostra!

[horia]

ca sa chiar semne cu coperta de la S-a furat aviatia am mai facut cateva modeificari.

Thumbnail atasat

• 

[horia]

Cum cartea se apropie de final va prezint mai jos ultimul text fragment din si anume, cuvantul inainte al autorului:

AMINTIRI DESPRE AVIAŢIE ŞI AVIATORI

MOTTO: Închin această povestire soţiei mele, ca o compensaţie morală pentru faptul de a-i fi stricat prima căsnicie, dar mai ales pentru insistenţa cu care i-am stricat tinereţea, căsătorindu-mă de două ori cu ea; situaţie pe care o suportă cu mult stoicism de aproape 40 de ani.



CUVÂNT ÎNAINTE

Este de fapt felul în care autorul se prezintă pe el şi lucrarea sa cititorului, lucru foarte necesar în momentul de faţă, eu fiind un începător; dacă aş fi fost un “recidivist”, desigur că această formalitate nu ar mai fi fost necesară; cititorul ştiind dintr-o întâlnire anterioară cu cine are de-a face.
Se va întreba desingur, de ce fac tocmai eu acest lucru şi nu un specialist în materie, un critic literar bunăoară sau un confrate într-u breaslă, deja recunoscut ca atare, cum se obişnueşte în societate. Pentru un motiv de la sine înteles: nici unul din ei nu ar avea mijloace de informare la îndemână, iar dacă totuşi ar face-o, s-ar mărgini la aprecieri nedefinitorii, care ar arăta cel mult unde autorul şi opera sa se încadrează şi în ce fel de canoane literare. În legatură cu valoare ce ambii o reprezintă, s-ar mărgini desigur la nivelul la care nu ar risca cu nimic propria lor reputaţie, mizând pe un autor complet necunoscut.
Dar cum promovarea şi clasamentul vor fi hotărâte în cele din urmă de către marele public cititor, iar cum eu sunt singurul capabil care, izbind cu stiloul în stâncă, să fac să izvorească toate informaţiile, vom împrăştia vălul misterului, cunoscând pe autor “ca pe mine însumi”, iar “opera”, trăindu-i-o de-a binelea. În ceea ce priveşte motivele pentru care am scris-o, sper să fiu destul de cinstit şi bun analist când voi încerca să le descifrez.
Şi cum evident este că adevărul nu-l pot măslui în nici un fel, voi arata deci cine este autorul, ce cuprinde lucrarea, voi justifica apariţia ei, trecând mâna cititorului, atunci când în concluzie va trebui să se acorde sau nu valoarea de circulaţie întregului ansamblu.
Nimic mai simplu, astfel că să trecem la fapte.
Începând cu începutul, nu mă sfiesc a mărturisi că nu am vreun trecut sau vreun prezent şi nici nu mă preocupă ca, în viitor, să am vreun nume în acest domeniu.
Aş putea figura cu succes semnând cu prea cunoscutul semn de întrebare sau, în mod şi mai cuprinzător, cu un “X”, simbolul definitiv consacrat pentru un necunoscut, în general. Situaţia aceasta este şi mai mult conturată de faptul că nu sunt nici X-tatal sau X-fiul, că nu sunt nici măcar rudă cu vreun nume consacrat definitiv. Ceva mai mult, n-am fost nici crescut şi îndrumat spre a ajunge scriitor, aşa cum unele elemente sunt formate să ajunga spre sănătatea corpului, medici, iar altele pentru mântuirea sufletului, popi.
Împingând investigaţiile mai departe, trebuie să mărturisesc că nu am simţit nici un fel de “chemare” interioară, precum şi că nu am observat vreo înclinare în această direcţie. Faptul singular care ar aduce oarecum o justificare a ceva “înăscut”, ar fi procentul de sânge românesc care rezultă din studiul arborelui genealogic; toată lumea ştie că “românul se naşte poet” şi, implicit, scriitor. Iată în sfârşit ceva care ar motiva tendinţa mea de a scrie şi ar explica de ce sunt nedesăvârşit ca atare. E vorba de restul de 50% procente străine de sânge autohton, cu alte cuvinte de o banală lipsă la cântar de har scriitoricesc obţinut prin definiţie.
Suplinind acest deficit, golul ar putea fi completat în mod onorabil de către calitatea lucrărilor pe care le făceam în liceu la limba şi literatura română, apreciate întotdeuna cu note foarte bune, deşi dintr-o lene de cea mai pură esenţă, le scriam în clasă, înaintea orelor respective, direct pe caiet, fără concept, în fuga mare a condeiului ce abia putea să se păstreze la nivelul inspiraţiei. Stilul cursiv şi ortografia corectă erau rezultatul unui antrenament intens practicat la vârstă fragedă, prin copierea unei lucrări cunoscute, opera “Cuore” de E. Amicis. Lucrul acesta va fi reluat în cuprinsul acestei povestiri şi explicat.
Deşi pe atunci exista un stimul, sub forma notelor bune, iar inspiraţia era dirijată, compunerile se năşteau spontan, fără să fi fost nevoie de pieptănări ulterioare a ceea ce rezulta din procesul de creaţie. Ba nici n-aveam veleităţi de drept de autor, lăsând şi pe alţi colegi şi mai leneşi ca mine să se inspire sau să copieze direct.
M-am întrebat apoi dacă nu cumva este vorba de vreo tară ereditară, moştenită de la vreun strămoş. Am dat deci fuga la arbore şi iată ce am găsit: mulţi popi, învăţători, dascăli, funcţionari, muncitori, fără nici un fel de „excrescenţe” literare. Doar din partea mamei, singurul ei frate – unchiul Ticu, cum era numit de noi copiii – a însăilat câteva date despre ascendenţii săi, fără a le da haina pretenţioasă de lucrare.
În schimb, spre surprinderea mea, tata - care pentru mine era întruchiparea omului rece al cifrelor şi socotelilor - s-a dovedit un adevărat talent, deoarece la vârsta de 81 de ani, credincios unei promisiuni făcute cu vreo 65 de ani în urmă unui frate al său, s-a apucat să scrie după datele strânse de acesta o viaţă întreagă, un fel de “hronic” al familiei, dezvoltând desigur mai mult partea referitoare la viaţa lui. În 1974 am dat de această lucrare, când el, ajuns la venerabila etate de 94 de ani, decedase. Aceasta ar fi singura moştenire literară pe care o ştiu şi care, după cum se va vedea, din citatele de la începutul povestirii mele, este de o calitate deloc îndoielnică. În orice caz - ”si non e vero” - cred că e bine justificat totul.
Dar iată că scormonind mai grijuliu prin bagajul amintirilor mele, descopăr încă o mărturie care, chiar dacă apare ca o valoare negativă, denotă totuşi că la vârsta fragedă de vreo 14 ani am dat dovadă de precocitate literară, deoarece fără să ştiu prea bine ce fac, şi nici ce este un “plagiat”, am realizat ceva destul de obişnuit în materie. Deschizând o paranteză, voi preciza că pe vremea aceea mai copiam şi eu din când în când pe la vreo teză, împins de veşnicul meu spirit de opoziţie, dar şi ca să dovedesc că nu sunt un amârat de tocilar, ca să pot sta alături de şmecherii clasei; materialul pe care îl cunoşteam m-ar fi scutit de acest efort, faptul că îl transcriam pe o fiţuică mă ajuta să-l memorez, iar comiterea lui, o chestiune de onoare şi de curaj bărbătesc. Această mentalitate este specifică pentru calitatea de elev şi s-a manifestat ca atare şi în cursul superior, şi în şcola de ofiţeri, ba chiar şi la o vârstă matură, când ofiţerii-elevi fiind la o aplicaţie pe teren ne puneam pietricele în cizme seara la culcare, în dormitorul comun. Unii aveau familie şi copii, dar acest fapt nu mai conta. Închei paranteza, în speranţa că am fost pe deplin înţeles asupra felului cum se judeca delictul. În cadrul “Y.M.C.A”-ei, trecerea spre minunata sală de gimnastică amenajată cu tot ce-ţi putea dori sufletul, era însă condiţionată şi de formarea şi antrenarea bagajului sufletesc; pe scurt, eram obligaţi să ne producem pe rând în cadrul unui cenaclu literar, cu ceva de specialitate. Când a sosit momentul fatal pentru mine, deşi eram în stare să pescuiesc ceva original în bagajul meu literar, după cum o probau deja compunerile la literatura română, împins de aceeaşi lene latentă şi în plus încurajat de faptul că observasem cât de puţin erau ascultate, înţelese şi comentate “producţiile”, de altfel de cele mai multe ori nereuşite, am luat pur şi simplu din arhiva şcolară a familiei, un fel de precursor al cinematecii de azi, un caiet de compuneri al surorii mele, care trecuse de mulţi ani pe această potecă, şi le-am servit sportivilor literaţi o doctă analiză a nuvelei eminesciene “Sărmanul Dionise”, trecând-o drept rezultat al propiei mele inspiraţii. Totul a mers ca pe roate, iar după ce am terminat şi am cules cu modestia cuvenită aplauzele, care erau de fapt născute din bucuria că terminasem, în drum spre sala de zbenguială, am primit şi o dovadă că fusesem ascultat: “Ascultă bă, Stătescule, dar Dionisos ăsta al tău nu se mai ţinea de băutură? Se apucase să filozofeze, sau era deja pilit?”. Fiind şi eu grăbit să ajung primul la masa de ping-pong, nu mi-am pus întrebarea dacă este vorba de prostie sau vreo ironie la adresa mea, dar eram o dată mai mult lămurit de eficacitatea şedinţelor literare. De altfel, cred că şi cadrele diriguitoare nu se preocupau prea mult de rezultate. În afară de această întâmplare, trebuie să mărturisesc spre a avea conştiinţa înpăcată, că în anii primei tinereţi, adică timpul petrecut în şcoala militară de aviaţie, am mai scris nişte versuri, pe care le-am debitat cam fără talent, la serbarea de 101 zile ce mai aveam până la obţinerea mult doritului grad de sublocotenent-aviator, dar la aceea serbare, după cum se va vedea, tradiţia permitea elevilor orice libertate. Dar despre aceasta vei afla mai târziu cititorule. Iar apoi, mai târziu, în perioada când m-am aflam deţinut la canalul Dunare-Marea Neagră – prin 1950 – deoarece posedarea hârtiei şi creionului erau interzise, am încercat doar câteva versificari. În ultima vreme, am schiţat amintiri din şcoala de pilotaj, de pe front şi din vacanţele petrecute la mare, pe care le-am folosit pentru testele pe care le voi pomeni mai târziu. Cum nimic nu a fost publicat, nu greşesc deci când afirm că n-am un trecut literar. De altfel şi la spartani hoţul nedovedit era un om cinstit, astfel că şi eu pot trece ca având „cazier” literar imaculat.
Dacă în ce priveşte autorul, ca formaţie, cred că am fost destul de explicit, nu ştiu cum am să mă descurc cu motivarea faptului care m-a decis să scriu. Nu mai este vorba de compuneri şcolare, n-am făcut nici o promisiune nimănui – ca în cazul tatălui meu - totuşi trebuie să fie un motiv al acestei manifestări. Cred că mai curând un psihanalist ar elucida acest mister, mai repede decât un critic literar. Iată de ce m-am transformat ca atare şi, întins alene în pat, m-am relaxat până mi-au pârâit oasele, luându-mă la descusut metodic până în pânzele albe. Cănd şi de ce mi-a venit ideea să scriu? Şi cum era şi firesc, după îndelungi dibuieli logice - demne de îndrumătorul meu din copilarie, regele deducţiilor, marele detective Sherlock Holmes - am aflat: cristalizarea s-a făcut ca o primă urmare a citirii hronicului tatălui meu. Dar nu pentru că aş fi moştenit talentul său, ci dintr-un motiv mai diferit. Am constatat că ceea ce povestise el era nu numai captivant, ci şi interesant; eu cel puţin l-am citit într-un suflet, adică nu l-am lăsat din mână până nu l-am terminat, ba după o trecere de vreme, l-am recitit şi mai cu atenţie.
Povestea unei epoci trecute de aproape 80 de ani cuprindea în ea evenimente felurite din primul război mondial, aspecte din viaţa socială, descrierea claselor (sociale) ce se profilaseră pe atunci, date asupra economiei, comerţului, valorilor de schimb, caractere de oameni, etc., o adevărată frescă multicuprinzătoare a timpului. În afară de aceasta, descrierea făcută cu mult meşteşug în genul naiv oarecum al cronicarului Neculce, nu era lipsită de o uşoară nuanţă de autozeflemisire, care pe alocuri se schimba într-un umor de bună calitate. Mi-am zis deci că ar fi de încercat să povestesc şi eu în continuare încă o bucată bună de timp, astfel că dacă va fi bine primită, să poată fi completarea firească la aceea scrisă de tata, aducând-o şi pe ea la cunoştinţa publicului. S-ar reda astfel aproape 100 de ani din istoria felului de trai al societăţii noastre, lucru care văzusem că poate fi instructiv dacă este bine făcut. În plus, m-am gândit să-mi întregesc povestirea cu fotografii, care ar colora şi mai bine evenimentele descrise. Una este cănd auzi la radio o poveste şi alta e când o vezi la televizor. În afară de aceasta, privind în povestea scrisă de tata singurul document fotografic, ce reprezenta hora de Paşte din comuna Suteşti, datată aprilie 1908, şi ştiind din propria experienţă că televizorul este mult mai captivant decât radioul, m-am gândit să ilustrez şi eu istoriile mele cu tot felul de poze, diplome, acte, medalii, totul căpătând un iz de vechime şi de autenticitate deloc displăcute. Păcat însă că ideea mi-a venit după ce făcuse deja ciorna pentru primul capitol al copilăriei, în care după ce am citit materialele ce le avusesem la îndemână, am distrus câteva din ele, după ce le păstrasem prin diversele pelegrinări şi evenimente vreme de şaizeci de ani. Trecuseră peste ele deja războiul, cutremure, etc. Pentru că eu, luând exemplu de la tata, om ordonat, care strângea metodic în “dosarul familiei”, în dreptul fiecărui membru al ei, toatea actele referitoare la persoana respectivă, am început şi eu să colecţionez de mic toate fleacurile, adăugându-le la dosarul meu, căpătat de la tata, la majorat. În prezent, adăugând şi povestea lor, cred că va rezulta ceva destul de interesant, cel puţin ca manieră de lucru.
Iată-i propriile-i cuvinte:
“M-am gândit 65 de ani, tot stau şi mă gândesc la judecata celor ce vor citi aceste rânduri; de aceea îi rog să fie îngăduitori cu puterea mea de însăilare a faptelor şi datelor. Pentru acest lucru ştiu că e necesar să ai talent şi rutina ca să-l poţi duce la bun sfârşit; pregătirea mea în această direcţie fiind discutabilă, cu totul opus acestui gen de lucrări, este foarte probabil ca şi treaba să iasă discutabilă. Dar eu mă mângâi că în familia noastră sunt cărturari mai de seamă şi chiar mai destoinici decât mine, care n-au făcut nici măcar atât. În meseria mea de contabil, am avut de-aface numai cu nume şi prenume, cu mărfuri şi bani, bani ai altora, numai casier am fost vreo 55 de ani; aşa că meseria de scriitor nu mi se potriveşte deloc”.
În cazul meu, trag speranţa să fiu tot atât de captivant ca el, materialele să prezinte mai mult interes, prezentarea să fie mai despovărată de patimi şi ambiţii deşarte, chiar dacă nu am venerabila vârstă a senectuţii pe care o avea el. Dar, judecând după timpul pierdut cu numeroasele ciorne şi corecturi, sper chiar să i-o depăsesc. Însă, cum la realizarea acestor scopuri se ajunge doar prin muncă serioasă, poţi fi pe deplin îndreptăţit cititorule să crezi că nu mă voi da înlături de la nici un efort, pentru a-ţi răsplăti răbdarea.
Să începem dar să analizăm materialul. Baza o constituie “dosarul cu acte personale” pe care l-am primit de la tata la majorat, extras din dosarul familiei şi pe care l-am dus mai departe, tot umplându-l cu dovezi oficiale despre existenţa mea, băgând în el tot fel de diplome, adeverinţe de capacitate diverse, începând cu actul de naştere, de botez, de vaccine şi până la cel de deces, care încă nu mi-a fost eliberat, toate cotiturile vieţii sunt aproape conţinute în el.
În acestă arhivă adăugând şi cele două izvoare ale tatălui şi unchiului meu, şi făcând apel şi la memorie, cred că voi avea suficient de lucru. Dar tocmai când să zic, vorba românului “Doamne-ajută!”, am primit un adevărat swing, cu alte cuvinte am fost zdruncinat tare, găsind o nouă şi foarte preţioasă sursa de informare. Apucându-mă să cotrobăi prin fleacurile copilăriei, am găsit o cutie de ţigări de foi plină cu tot felul de nimicuri uitate, perfect conservate. Nu ştiam ce să fac: să mă bucur sau să mă întristez din cauza noului efort la care trebuia să mă înham; dar m-am decis repede să analizez şi conţinutul minunatei cutiuţe. Înţelegeam acum ce simt arheologii când află din cine ştie ce petic de papirus, că Ramses a suferit de bătături sau că marele Alexandru Machedon s-a sfârşit în mod banal, din cauza abuzului de băutură, în plina glorie.
Studiind materialele abordate de tata, m-a cam înspăimântat vastitatea şi am socotit că voi ţine mai uşor frâiele unei povestiri care ar cuprinde doar o singură existenţă. Credeam la început că va fi un lucru uşor chiar; sondând însă mai serios am văzut că lucrurile nu se petrec tocmai aşa. Chiar astfel limitat el este debordant, atât calitativ cât şi cantitativ, împletindu-se pe parcurs cu altele existente; în privinţa banalităţii nici vorba, căci dacă doi oameni pot fi topologic asemenea, apoi chiar în cazul fiinţelor gemelare, existenţa lor – ca amprentele – vor fi total deosebite, cel mult pot fi grupuri de oameni care să aibă impresia comună că şi-au greşit cariera, că nu au trăit aşa cum ar fi vrut, că în viaţa loc ar fi fost loc pentru mai bine sau că, în cazul de faţă, ceva mai deosebit, ca o serie de evenimente, mai mult sau mai puţin fericite în ansamblul lor, au dat drept tot o viaţă nereuşită sau chiar ratată; neîmplinirea aceasta se pare că este o caracteristică a vieţii, care se îndreaptă spre final.
Din toată grămada de materiale ce o am la îndemână va trebui să extrag doar esenţa acestor trăiri, astfel ca ea să poată fi asimilată complet de conştiinţa universală a cititorilor. Dacă acest proces va fi reuşit, atunci promovarea mea ca scriitor va fi un fapt împlinit, fără a se mai pune întrebarea daca am sau nu vreo patalama la mână.
În chip plastic, dintr-o harabă de struguri voi obţine abia un butoiaş de vin ravac, din care prin distilări succesive va rezulta o sticlă de coniac; numai câteva picături sunt suficiente, prin culoare, aromă şi buchetul lor, să provoace euforia degustătorului, în cazul de faţă materialul este mult mai cuprinzător fiind mai subtil, dar efectul va fi covârşitor asupra psihicului cititorilor.
Deci fiind podgorean cinstit, muncitor, folosind materiale de primă calitate şi nefalsificate, prin muncă şi metode încercate voi obţine un rezultat ce nu va putea fi discutabil, după aprecierea tatălui meu.
Mai înainte de a mă apuca de lucru, m-am supus unor teste pentru a verifica dacă mă voi bucura de circumstanţe favorabile; le-am socotit eliminatorii fără drept de apel. Iată în ce au constat: atunci când am socotit că aş putea spune ceva am transcris totul pe hartie, fie sub formă de proză, fie sub formă de versuri. Aceste vibraţii personale le-am arătat la ocazii potrivite, fără a-l preciza pe autor, unor prieteni; le-am trecut drept lucrări de început sau de sfârşit de carieră a unor autori recunoscuţi. Unii din cei interpelaţi erau spirite mai complicate, altele mai fără multe ocolişuri sufleteşti, cu bagaje literare diferite, dar având cu toţii cunoştinţa produselor litarare de calitate.
Spre bucuria mea, majoritatea “cobailor” a intrat în rezonanţă cu vibraţiile mele, lucru care l-au mărturisit fără reţineri, în special aceia fără de complicaţii literare; aceia ce ajungeau până aproape de nivelul “critic” au fost desigur mai ponderaţi în aprecieri, neriscând să se avânte fără a avea sprijinul numelui cunoscut al autorului; înţelegând situaţia n-am mai insistat în joc şi am spus adevărul. Marea majoritate a fost de părerea să încerc să trec şi barierele oficiale.
Povestea nu o categorisesc în nici un fel, nefiind nici treaba mea, nici important pentru viabilitatea ei; autobiografie romanţată sau roman autobiografic sunt denumiri prea pretenţioase, astfel încât prefer să rămână o simplă povestire ilustrată, cu speranţa că a fost bine întocmită.
Nu ştiu sigur cum se va termina, dar ţinând cont de felul în care îmi duc viaţa şi de statisticile oficiale care precizează sfârşiturile în astfel de cazuri, cred că voi avea de ales între accident cardiac, cancer sau accident rutier.
De asemenea nu pot să caracterizez dacă viaţa în esenţa ei a fost fericită sau nu, şi asta nu pentru că un filozof a spus că nimeni nu poate fi fericit înainte de moarte, ci pentru că nu am un punct precis de reper pentru această noţiune. În orice caz, eu aş fi vrut să duc povestea până în anul 2000 şi regret că nu ştiu care vor fi posibilităţile, dar atunci când le voi afla va fi prea târziu să ţi le fac cunoscute, cititorule.
În concluzie, după felul în care cred că mi-am făcut datoria, cred că dacă nu porneşti lectura cu păreri preconcepute, daca nu-ţi faci iluzii că se pot întâmpla minuni literare, dacă nu eşti prea împietrit la suflet, şi daca vei avea îngăduinţă să tolerezi greutăţile începutului pe care le-am avut de învins, nu vei fi chiar aşa de dezamăgit. Şi cum nu sunt sigur că voi putea încheia eu, deoarece după cum spune cronicarul “nu sunt vremurile subt om, ci bietul om subt vremi”, îţi las libertatea să alegi sfârşitul eroului, să decizi asupra calităţii vieţii lui şi să fixezi valoarea lecturii, eu mulţumindu-mă cu satisfacţia că poate am contribuit prin povestirea mea să căpeţi un dram de filosofie în plus, cu care să poţi trece mai uşor peste vîrtejurile vieţii.

[horia]

Numai maine nu-i poimaine. Cartea e gata. Acum facem ultimele corecturi, mai adaugan poze, mai una alta si apoi... la tipar. Asta se va intampla saptmana viitoare. Cine mai doreste cartea la reducere acum e ultima strigare!

Thumbnail atasat

• 
• 
• 
• 

[horia]

Am tot postat fragmente din carte insa poze mi-a scapat sa postez. In total vor fii 35 de imagini in carte dintre care postez 3 cu mentiunea ca cele prezentate aici sunt neprelucrate, in carte vor aparea insa frumos lucrate si intercalate intre capitole incercand sa mentinem o paralele intre text si ceace prezinta fotografiile.

Thumbnail atasat

• 
• 
• 

Aceasta postare a fost editata de horia: 11 March 2012 - 06:56 PM

[horia]

Am definitivat cartea. Va avea 453 de pagini, si 40 de fotografii la interior. Pretul insa s-ar putea sa fie putin mai maricel decat am anticipat, si anume undeva pe la 62-64 lei. Pana intra la tipar, undeva la inceputul saptamanii vitoare, pretul este inca 40 LEI. Deasemnea tirajul este foarte mic, disponibile la vanzare mai raman aprox 80 de bucati (asta fiindca cateva zeci au fost platite deja).

[horia]

Pretul final al cartii va fii 65 lei. Le multumesc tuturor celor care au achitata cartea in avans, ne-a ajutat foarte mult!

[horia]

Tocmai am fost la tipo sa vad cum merge cartea si vestile sunt bune, in sensul ca, pana la Pasti s-ar putea sa fie gata. Am luat si o mostra de coperta.

Pana la Pasti, mai este valabil pretul de 40 de lei dupa care pretul va fii de 65 lei.

Sunt valabile in continuare ofertele

S-a furat aviatia + Amintiri despre aviatie si aviatori - plata anticipata, pana la aparitia cartii Amintiri despre... 80 lei
si
S-a furat aviatia + Amintiri despre aviatie si aviatori - plata dupa aparitia cartii Amintiri despre... 100 lei

Thumbnail atasat

• 
• 
• 

[horia]

oferta valabila inca o saptamana!

[horia]

Am vorbit azi la tipo si fiindca se apropie sarbatorile, cartea va fii gata dupa Pasti. Pana atunci, mai sunt 2-3 in care cartea este la oferta!