[ionut]

Pentru grila radiatorului s-a ales soluţia elegantă a unei piese metalice fotoincizate. Pentru grilele laterale sau alte elemente decorative exterioare s-a folosit doar plastic cromat. Ramele geamurilor, din acelaşi tip de plastic, sunt prea groase şi nu se aliniază prea bine în acelaşi plan, în sensul că unele din ele sunt ieşite în afară. Uşile (toate cu geam complet), prevăzute cu balamale exterioare, nu se închid perfect, cel puţin cea din partea şoferului e aproape imposibil de închis. Farurile mari au nitul de prindere central al sticlei destul de vizibil şi, din păcate, nu sunt poziţionate perfect simetric faţă de masca radiatorului. Steaua Mercedes de pe capota motorului este tot o piesă realizată prin fotoincizie, foarte fină şi abia observabilă. Pe bara din spate un detaliu interesant, există două lămpi de marche arierre. Numerele de înmatriculare (berlineze) nu sunt foarte realist executate, trădându-şi originea de abţibild. Roţile şi pragurile sunt mai bine făcute, cu o menţiune specială pentru pneuri ale căror nervuri de pe muchii sunt proeminente şi dau o impresie de realism.

Thumbnail atasat

• 

[ionut]

Interiorul nu sugerează foarte bine nota de lux a maşinii. Podeaua este totuşi mochetată iar canapelele turnate în plastic moale, de culori diferite – negru în faţă şi gri în spate.Capitonajul uşilor din spate (un strat subţire de vopsea poroasă gri) s-a deteriorat pe muchii din cauza frecării cu restul caroseriei la închidere. Decoraţiunile din lemn sunt modest executate. O idee de capitonaj există şi la nivelul plafonului, însă tăietura acestuia nu urmează linia ultimelor geamuri din spate. Cele două strapontine pentru locuri suplimentare sunt doar sugerate în poziţia pliată în peretele despărţitor dintre compartimentul din faţă şi cel din spate, perete care se continuă în partea superioară cu un geam, specific limuzinelor Pullman.

Thumbnail atasat

• 

[ionut]

Nici bordul nu se evidenţiază, lemnul fiind prost imitat, ceasurile prea puţin lizibile iar volanul cu prea mult crom strident în compoziţie. Suportul de susţinere al oglinzii retrovizoare centrale este nepermis de gros, lăsând o impresie de machetă la o scară mult mai mică.

Thumbnail atasat

• 

[ionut]

Cel puţin o parte din compartimentul motor este salvată de ţevile de evacuare reprezentate de arcuri metalice spiralate (idee preluată de la Mercedesul 500K de la Maisto) şi de enormul radiator de deasupra care nu lasă să se vadă prea multe detalii. Pe partea cealaltă există totuşi cablajele fişelor bujiilor, mascate însă de filtrul de aer uriaş care se întinde pe toată lungimea blocului motor.

Thumbnail atasat

• 

[ionut]

Pe şasiu nu sunt figurate prea multe detalii, nu există nici un fel de elemente de suspensie (macheta are însă suspensii funcţionale la toate roţile) iar placa de plastic se continuă şi în zona motorului. Se pot vedea totuşi traverse tubulare, în special spre părţile laterale. Tobele şi ţeava de eşapament sunt din plastic (foarte) cromat iar ţeava finală nu este găurită. Parcă în contrast cu restul maşinii, portbagajul are un capac ce se închide foarte bine şi este mochetat în întregime.

Thumbnail atasat

• 

[ionut]

E puţin dezamăgitor că pentru o supermaşină ca Mercedes 770K nu s-au ales soluţii mai bune de proiectare a machetei, compromisul în favoarea unui preţ scăzut resimţindu-se în multe din detalii. Dacă pe unele aspecte s-a insistat (mochetarea podelei şi a portbagajului, pneuri detaliate, fotoincizie la grila calandrului) altele au fost insuficient tratate sau ignorate (decoraţiuile de lemn la interior, alinierea uşilor, aspectul general al farurilor). Signature produce de asemenea şi versiunea cabrio a limuzinei, calandrul acesteia fiind în întregime cromat.

Thumbnail atasat

• 

Aceasta postare a fost editata de ionut: 09 February 2007 - 01:45 PM

[ionut]

Lincoln Zephyr Coupe Convertible, 1939

Compania Lincoln, un fel de divizie de lux a firmei Ford, o ducea din ce în ce mai greu la jumătatea anilor 30, producând doar câteva exemplare pe zi din seria K. Deşi intenţionau sistarea activităţii fabricii, acţionarii au încercat totuşi o ultimă revigorare şi au mizat pe designerul olandez John Tjvaarda, însărcinat să demareze un proiect cu totul nou şi mai ales diferit de ceea ce însemnase până atunci marca Lincoln. Reţeta care s-a dovedit de un nesperat succes s-a concretizat în 1936 în apariţia modelului Zephyr, un automobil plasat mai degrabă în segmentul superior al clasei medii decât în cel al autoturismelor luxoase. Adoptând un pronunţat stil Art Deco şi soluţii revoluţionare în proiectarea caroseriei – formă aerodinamică, aripi parţial înglobate în caroserie – Lincoln Zephyr era o maşină foarte asemănătoare cu modelul Airflow de la Chrysler, apărut cu doar doi ani mai devreme. Spre deosebire de Airflow, Zephyrul a plăcut publicului şi i-a entuziasmat pe cei de la Ford, astfel că ulterior au transferat designul şi soluţiile tehnice atât către produsele Ford (V8), cât şi către succesorul lui K, Lincoln Continental. Din 1937, Ford arăta deja la fel în zona farurilor şi calandrului iar multe din componentele caroseriei erau comune între cele două mărci. Impactul a fost mult mai mare decât estimările iniţiale: curând, majoritatea producătorilor americani de automobile implementau stilul modern şi structura de rezistenţă integrată.

Thumbnail atasat

• 

[ionut]

Ca pentru un model compact, motorul, deşi un V12, avea capacitatea de 4,4 litri şi o putere de doar 110 CP la 3900 de rotaţii pe minut, fiind o dezvoltare a blocului motor V8 de la Ford. Cu un preţ de 1275 de dolari, Lincoln Zephyr era cea mai ieftină maşină cu motor V12 din lume. S-a fabricat până la sistarea producţiei de automobile în America (1941), dar şi după război, între 1945 şi 1948. Produs într-o multitudine de variante de caroserie (Sedan, Coupe, Convertible, Town Car etc), Zephyr a fost discret restilizat de la an la an şi i s-au adăugat multiple îmbunătăţiri de-a lungul timpului (de exemplu, în 1939 a fost echipat cu frâne hidraulice iar din 1941 opţional cu cutie de viteze automată şi geamuri electrice).

Thumbnail atasat

• 

Aceasta postare a fost editata de ionut: 13 February 2007 - 02:07 AM

[ionut]

Macheta, o versiune Coupe Convertible din 1939, este produsă de Signature în variantă asamblată, însă eu am achiziţionat-o sub formă de kit marca Testors. Conţine cam 100 de piese ce nu necesită decât lipire. Montarea este relativ uşoară dar trebuie exersată puţin în prealabil întrucât nu există indicaţii privind ordinea de asamblare.

Thumbnail atasat

• 

Aceasta postare a fost editata de ionut: 13 February 2007 - 02:11 AM

[ionut]

Încă de la prima vedere maşina impresionează prin liniile ample şi silueta compactă, masivă totuşi în comparaţie cu modelele contemporane. Grila calandrului este excelent lucrată (vopsită în negru în spaţiile dintre grilaje) iar farurile nu au acel nit central de prindere al geamului, arătând foarte realist. Roţile sunt foarte bine finisate, cauciucurile au nervuri în relief inclusiv pe marginea talonului accentuat de dunga albă, capacele jantelor au inscripţionată sigla Lincoln Zephyr într-un tipic stil Art Deco. Aceeaşi inscripţie mai este întâlnită pe capacul portbagajului cât şi pe decoraţiunile laterale ale capotei motorului, în fiecare loc fiind puţin modificată, reinterpretată. O altă inscripţie pe vârful proeminent al capotei ne arată că avem de-a face cu un V12. Barele de protecţie sunt cromate decent şi respectă bine detaliile reale. O linie vospită în argintiu străbate la nivel inferior părţile laterale ale caroseriei.

Thumbnail atasat

• 

[ionut]

În spate, lămpile stopurilor sunt din păcate doar bucăţi de plastic vopsit, placa numărului de înmatriculare de pe capacul portbagajului este prea groasă, mânerul portbagajului şi buşonul rezervorului sunt aproape lipsite de detalii. Decoraţiunile laterale cromate sunt prost proiectate, imposibil de aliniat corespunzător, iar elementele lor de prindere pe caroseria metalică foarte greu de mascat. Uşile, deşi fără balamale interioare de tip doglegs, sunt aproape un dezastru: se deschid foarte puţin şi nu se potrivesc deloc bine cu restul caroseriei, nici ca aliniere şi nici ca dimensiune, lăsând să se întrevadă destul spaţiu la îmbinări. În plus, linia cromată din partea lor superioară arată destul de prost. Rama parbrizului face corp comun cu restul caroseriei metalice, la fel şi parasolarele, care sunt totuşi vopsite în culoarea interiorului (roşu). Macheta poate fi expusă descoperită sau cu capota depliată, existând două piese în acest sens. Coviltirul depliat este frumos executat, vopsit în negru cu o textură poroasă, având marcate cusături precum şi un contur roşu, subţire şi precis,de-a lungul muchiilor şi în jurul lunetei.

Thumbnail atasat

• 

[ionut]

Viaţa la bord ar fi fost destul de grea pentru şoferul unui Zephyr, mai ales dacă acesta ar fi fost proiectat de Signature. Asta pentru că banchetele şi feţele interioare ale uşilor sunt colorate într-un roşu foarte puternic, iar volanul, deşi probabil e destul de mare şi la modelul real, ar fi fost poate mai potrivit unui autobuz la scara 1-18. Volan lucrat cu grijă totuşi, cu torul vopsit. Şi bordul arată destul de bine, la fel maneta schimbătorului de viteze sau ceasurile, uşor lizibile. Podeaua este mochetată într-o nuanţă vişinie. Banchetele sunt făcute dintr-un plastic moale, cu consistenţă din cauciuc, însă cele din faţă au pe părţile laterale nişte linii negre al căror rol e neclar (decoraţiuni, susţinere, reglaje...?). Ele ar fi putut foarte bine lipsi, având un aspect foarte puţin realist şi afectând estetica interiorului.

Thumbnail atasat

• 

[ionut]

Compartimentul motor e relativ în regulă, cu blocul plasat longitudinal şi prevăzut cu cablaje pentru bujii. Mai puţin studiat a fost peretele ce separă zona motorului de habitaclu – găuri multe prin care se văd urme de pâslă de pe cealaltă parte. Interesantă este perechea de claxoane fixate chiar pe dedesubtul capotei. Sunt în aceeaşi culoare cu capota (negre), dar pentru mai mult efect sau vizibilitate ar fi meritat pictate într-o culoare prin care să fie evidenţiate.

Thumbnail atasat

• 

[ionut]

Şasiul nu este turnat cu prea multe detalii, zona de susţinere a motorului este doar o placă (fără lonjeroane şi traverse reale). În schimb se pot vedea arcurile lamelare transversale pe puntea din spate – punte care are şi suspensie reală, prin intermediul altor arcuri însă. Ţeava şi toba de eşapament sunt puternic cromate iar roţile nu au figurate tamburii frânelor, lăsând astfel să se vadă părţile din spatele jantelor. Rezervorul de benzină a fost vopsit în alb. O notă foarte proastă au reprezentat-o elementele de fixare a şasiului prin şuruburi (de un eventual suport, atunci când macheta este vândută gata montată), foarte proeminente şi care stricau aspectul din profil al maşinii. Acestea au fost tăiate înainte de asamblarea kitului.

Thumbnail atasat

• 

[ionut]

Maşina, ultima (deocamdată) din seria automobilelor americane interbelice din colecţie, arată destul de bine dacă se face abstracţie de câteva inconveniente minore. Face pereche bună cu Chrysler Airflow, prezentat mai devreme, şi exprimă sugestiv trecerea de la stilul clasic, prin intermediul Art Deco-ului, la automobilele moderne din perioada postbelică. Este un reper destul de important în istoria automobilului şi încercarea de a reproduce acest model mi se pare o idee foarte bună a firmei Signature.

Thumbnail atasat

• 

[ionut]

...

Thumbnail atasat

• 

Aceasta postare a fost editata de ionut: 13 February 2007 - 02:17 AM

[ionut]

Renault Dauphine, 1958

Una dintre cele mai vechi şi mai longevive mărci de automobile din Europa, marca Renault a lansat prima maşină în 1898. De la înfiinţare şi până în 1944 în fruntea companiei s-a aflat chiar fondatorul ei, Louis Renault. Acuzat de colaboraţionism cu ocupantul german, acesta a fost arestat imediat după eliberarea Franţei şi a murit la scurt timp în închisoare. Fabrica a fost naţionalizată şi a revenit la producţia civilă din 1946, odată cu apariţia modelului 4CV, un automobil la care se lucrase în secret chiar în timpul războiului, primul său prototip fiind finalizat în 1942. La sfârşitul anilor ’40 inginerii companiei au demarat un nou proiect de automobil familial de clasă mică, menit a-l înlocui pe 4CV. Proiectul s-a concretizat de-abia în 1956.

Thumbnail atasat

• 

[ionut]

Iniţial, numele ales era Corvette, însă cu doar câţiva ani mai devreme, în Statele Unite, Chevrolet folosise această denumire pentru un produs al său. Noua creaţie Renault a fost botezată Dauphine, femininul unui vechi titlu nobiliar francez (Dauphin). Deşi cu un design mai modern, din punct de vedere al motorizării micul Renault nu diferea prea mult de 4CV, iar din punct de vedere al construcţiei era realizat ca şi acesta din urmă: pe baza unei caroserii cu structură autoportantă şi cu motor plasat în spate. De altfel Dauphine şi 4CV s-au fabricat în paralel până în 1961.

Thumbnail atasat

• 

[ionut]

Cu un motor de numai 845 de centimetri cubi ce dezvolta 27 de cai putere, Renault Dauphine a fost o maşină cu performanţe dinamice destul de slabe (accelera de la 0 la 100 km/h în 30 de secunde). Din 1958 a existat şi o versiune Gordini, cu o putere crescută la 36 CP şi viteza maximă de 130 km/h. Dauphine a reprezentat totuşi un succes comercial, cu peste 2 milioane de exemplare vândute în întreaga lume (inclusiv în Statele Unite şi exportat chiar şi în România). A fost fabricat sub licenţă în Italia (Alfa Romeo) şi în Spania (FASA). A constituit de asemenea baza unui automobil electric (Henney Kilowatt).

Thumbnail atasat

• 

[ionut]

Macheta Norev reproduce un model datat 1958, la 2 ani după lansarea lui Dauphine. Este în general atent lucrată, fiind evidentă grija pentru detalii a producătorului. Doar la o privire foarte atentă apar mici deficienţe de execuţie. Astfel, există mai multe locuri cu defecţiuni ale stratului de vopsea, o alta la chederul lunetei (sugerat tot prin vopsire), o aliniere proastă cu aripile a uşilor din faţă. Există şi 2 deficienţe majore de proiectare: uşile din spate nu se deschid iar roţile din faţă nu sunt paralele, din cauza unei piese ce le ajută să vireze simultan şi care este un pic mai lungă decât ar trebui.

Thumbnail atasat

•