Forum Machete,Modelism,Hobby: Tunurile zburatoare - Forum Machete,Modelism,Hobby

Salt la continut

Pagina 1 din 1
  • Nu puteti crea un topic nou
  • Nu puteti replica pe acest topic

Tunurile zburatoare scurta istorisire despre tunuri si avioane

#1 Useril este offline   Longinus 

  • Membru senior
  • Grup: Members
  • Postari: 7548
  • Inregistrat: 06-March 08
  • Location:Mayotte, Guyana

Postat 06 September 2014 - 11:05 PM

De la inventarea prafului de pusca, anii scursi au fost martorii inlocuirii carului tras de boi,cu avionul ,crainicul satului cu televiziunea si a uleiului de sarpe,cu penicilina,dar parca nici un progres n-a fost atat de rapid, ca cel inregistrat in arta de a trage un proiectil.


PARTEA I
Cand,cum si mai ales,de ce

Atunci când reprezentanții marilor puteri si-au aplicat semnăturile,pe Tratatul de pace de la Sankt Petersburg, Rusia, în 1868, scopul lor principal a fost acela de a elimina posibilitatea utilizarii gloanțelor explozive sau intenționat deformabile,asupra personalului. În scopul de a se asigura că niciun astfel de proiectil nu va fi folosit împotriva soldatului/individual, au stabilit de comun acord greutatea minimă legală pentru conținutul de incarcatura exploziva a unui proiectil,anume cantitatea de 450 de grame.
Aceasta simpla specificatie,facea practic imposibila,pentru orice natiune sau poducator,inserarea unei cantitati de explozibil,intr-un glont de mici dimensiuni.
Abia peste o vreme, B.B.Hotchkiss,care producea mitraliere operate manual,intr-un atelier din Franta,avea sa stabileasca in urma mai multor teste, dimensiunea minima si legala a unui astfel glont/proiectil: calibrul ideal,stabilit de testele lui Hotckiss,era de 37 mm.Proiectilul avea stabilitate in zbor,precizie,putere mare de penetrare si de distrugere,respectind in egala masura,si normele legale stabilite.
Intențiile umanitare ale delegaților care au participat la convenția de semnarea a acelui Tratat, au avut,mai tarziu,ca efect restricții impuse asupra dotarii cu armament a tuturor avioanelor,la inceputul Primului Razboi Mondial.
Astfel,orice avion inarmat cu altceva decat o mitraliera de calibrul uzual pentru armele de infanterie din categoria pustilor si/sau carabinelor,trebuia sa foloseasca un tun ce tragea,fie un proiectil neexploziv,fie unul de calibru minim 37 mm.
Avind insa in vedere ritmul lent al tragerii cu un asemenea tun de calibru 37,cat si solutia total nepractica a tragerii cu proiectile solide(neexplozive),producatorii de armament s-au reorientat,rapid,spre productia de tunuri cu munitie tip srapnel,mult mai usoare si mai recomandate la dotarea fragilelor avioane ale epocii.
Asa se poate explica faptul ca la finele Primului Razboi Mondial,aparatele de lupta din dotarea tuturor combatantilor,foloseau tunuri cu calibre,intalnite mai apoi,la avioanele urmatorului razboi,25 de ani mai tarziu.

Prima metoda inregistrata,de tragere din aer cu o piesa de artilerie,a fost inventia comandorului Cleland Davis,absolvent al Academiei Annapolis,militar cu o stralucita cariera.
Ideea sa simpla si neconventionala,a fost atat de evoluata,de "inaintea epocii sale" ,incat a fost "redescoperita" abia in ultima perioada a celui de al Doilea Razboi Mondial.
In incercarea de a stapani puternicele forte de recul ce apareau in timpul tragerii, Davis,pe data de 22 august 1911,a inregistrat patentul unui tun fara recul,actionat printr-un sistem electric de aprindere/darea focului.
Inventia consta dintr-un "scaparici" electric,actionat de o sursa externa,cum ar fi o baterie.Arma in sine, reprezenta o teava,deschisa la ambele capete,un proiectil cu incarcatura de azvarlire aferenta.de tip racheta si o contragreutate,plasata in spatele asa zisei incarcaturi.Aceasta contragreutate era astfel fixata,incat sa fie expulzata in aer,in timp ce proiectilul era tras,neutralizind astfel in foarte mare masura,forta de recul a tragerii.
Intreaga incarcatura era fixata in teava printr-o conexiune usor friabila,constind dintr-un surub,a carei rezistenta la forfecare nu depasea forta detonanta a incarcaturii de azvarlire.
Astfel,proiectilul era expulzat,inainte ca teava tunului sa porneasca in recul; prin aceasta "aranjare" a fortelor,in directii opuse,era foarte mult limitat socul transmis in structura avionului.
Desigur,rezistenta opusa la recul trebuia sa fie aproximativ egala cu cea a detonarii incarcaturii de azvarlire,astfel incat afetul armei sa nu fie nici el supus unor eforturi distructive.
Comandorul Davis si-a continuat experimentele cu noua sa arma,astfel incat in 1917 a fost in masura sa faca o demonstratie cu un exemplar perfect functional,la United States Naval Academy din Annapolis.
Ca si in cazul altor numeroase idei radicale,nici acest nou tip de tun fara recul,utilizabil din aeronave, nu a fost pusa in practica,cu exceptia catorva "demonstrative" din ultimele luni ale razboiului.
Astfel,pe 2 august 1917,cel mai mare tun montat vreodata pe un avion,in America, a facut o demonstratie practica,la Curtiss Aircraft Co Buffalo NY.
Era un tun Davis,fara recul,calibrul 75 mm,produs de General Ordnance Co. of Derby, Connecticut.Acesta a fost montat în partea din fața a postului de pilotaj a unui biloc Curtiss JN,pilotat de un pilot de teste a fabricii, numit Carlstrom, si un reprezentant al companiei, pe numele sau FB Towle, în calitate de ofițer de artilerie.
Viteza imprimata proiectilului era de cca 350 m/s,iar acuratetea tragerii a fost mai mult decat satisfacatoare,la nivelul unui proictil tras dintr-o teava ghintuita.
Ochirea se facea tot printr-o metoda ingenios de simpla.Pe teava tunului,era montata o mitraliera Lewis,intreg ansamblul fiind actionat de un dublu tragaci.
Pe masura ce aparatul de zbor se apropia de tinta,servantul tragea cu mitraliera,iar cand gloantele acesteia incepeau sa atinga tinta,era apasat si tragaciul tunului.
Acest mod de actiune a fost folosit in lupta antisubmarin.
De fapt, US Navy a fost cea care si-a manifestat interesul pentru tunul fara recul (folosit in versiunile calibru 47mm,65 mm si 75 mm) dotindu-si aparatele de patrulare cu tunuri fara recul Davis.
Un numar relativ mic de asemenea arme,a intrat si in dotarea englezilor si francezilor.
US Army nu a facut nicio incercare sau test in utilizarea acestui tip de tun,asupra tintelor terestre.
Dupa incheierea armistitiului si sfarsitul Primului Razboi Mondial, ideea si exploatarea tunului fara recul tip Davis,a fost data uitarii,doar pentru a fi redescoperita ca o mare noutate, in anii celui de al Doilea Razboi Mondial.

exemplificarea ideii tunul fara recul tip Davis.
Imagine atasata: tun fara recul tip Davis 75 mm.jpg

tun Davis 75 mm in dotarea unui aparat de patrulare antisubmarina
Imagine atasata: tun fara recul tip Davis 75 mm II.jpg

Aceasta postare a fost editata de Longinus: 06 September 2014 - 11:23 PM


#2 Useril este offline   Longinus 

  • Membru senior
  • Grup: Members
  • Postari: 7548
  • Inregistrat: 06-March 08
  • Location:Mayotte, Guyana

Postat 09 September 2014 - 10:43 PM

PARTEA a II a
Primus inter pares

Vickers Aircraft Cannon:
- primul ansamblu si primele teste ale unui tun conventional,capabil sa traga dintr-un avion, au aparut in iulie 1913.Vickers Ordnance Company,care efectua deja o serie de teste privind efectele reculului asupra structurii unui avion, a suspendat un aparat,construit de Short Brothers Ltd, in interiorul unui hangar.
Era vorba despre un biplan,de mari dimensiuni, cu elice propulsiva,care avea montat in partea din fata a postului de pilotaj,un tun cu tragere rapida, un "two pounder" folosit de marina,in dotarea navelor sale,dar special modificat pentru aceste studii.
Cu aceasta ocazie,inginerii de la Vickers au observat ca intr-o buna masura, insasi structura avionului actiona ca o frana de recul.
Studiile au condus la trageri efectuate de un ofiter de marina,Robert Clark Hall pe numele sau. Drept concluzii,acesta a raportat ca in urma tragerilor,nu s-au produs modificari sau stricaciuni asupra celulei avionului, singurul efect fiind o stralucire orbitoare si impresia ca avionul se opreste pret de o secunda,dupa fiecare lovitura trasa.
Pentru ca arma folosita era doar un tun de punte,modificat,dar care nu functiona in ciclu automat, ci necesita incarcare manuala, acest episod ramane in istoria aviatiei numai cu titlul de primele trageri reusite cu un tun conventional, aeropurat, care sa nu fi condus la un dezastru.
Statele Unite ale Americii au devenit interesate de demonstrație și au trimis un reprezentant în străinătate, pentru a asista la următoarea tragere programată. Acest studiu nu a fost, totuși, un succes și toate lucrările pe acest proiect de arma au fost oprite, în favoarea unui tun complet-automat,calibrul 37 mm,ce se afla atunci în dezvoltare si teste la Coventry Ordnance Works, Coventry, Anglia. Inițialele firmei au fost imprumutate rapid ,in gluma,de către ofițerii de zbor britanici,care au numit tunul "Vaca" .
Tunul s-a dovedit a fi mult mai ușor de utilizat decât cele precedente. Dupa finalizare, acesta a fost testat in poligonul armatei, la Shoeburyness. Scopul experimentelor a fost acela de a stabili dacă tunul este sau nu automat,respectiv daca mecanismul funcționeaza la toate unghiurile de elevație și/sau depresie.
Au fost utilizate trei piese,care au fost mai întâi ridicate la un unghi de 85 ° dupa care s-a tras. Doua din cele trei tunuri au golit incarcatorul de cate cinci lovituri, fără defecțiuni sau rateuri. Unul, cu toate acestea, nu s-a comportat dupa asteptari, arcul recuperator dovedindu-se a nu fi suficient de puternic pentru a repoziționa piesa in baterie.
Cele două tunuri care au tras în mod corespunzător,au fost apoi coborate până când țevile au ajuns la verticală.Testele au avut loc pe un dig și armele au funcționat bine, cu toate că tragerea a avut loc atât de aproape de apa,incat aceasta a udat atat piesele,cat si muniția.

bombardier Voisin inarmat cu un tun C.O.W de 37mm
Imagine atasata: Bombardier Voisin,inarmat cu un C.O.W. 37 mm.jpg

Tunul C.O.W. a fost folosit într-o măsură foarte limitată de catre marina britanică, în ultimele zile ale Primului Război Mondial . Nu era prea popular din cauza impactului teribil al fortei de recul, asupra corpului fragilelor avioane,inarmate cu el. Într-un caz,arma a fost montata pe un bombardier Voisin și, după patru focuri, aripile acestuia s-au desprins din montantii ce le fixau pe fuselaj. Ca urmare, avionul s-a prabusit pe aerodrom, omorând toți ocupanții. Astfel de accidente au relevat un fapt de bun simț,anume că un avion care transportă o astfel de armă,în acea perioadă,era prea firav si supraîncărcat,ceea ce a contribuit la abandonarea acestui tip.

Tunul lucra prin ceea ce se cheama sistem de recul lung (.long-recoil system). In esenta, teava si culata reculau impreuna, astfel incat sistemul de reincarcare al tunului sa poata introduce o noua lovitura in camera de darea focului,dupa care teava revenea in baterie si inchizatorul zavora culata.Ciclu era reluat dupa fiecare lovitura,forta de armare/rearmare fiind asigurata de un arc ce "invelea"teava.
Sistemul imprumutat de la mitralierele de tip Chauchat,era tipic pentru armele cu teava lunga,produse in epoca.
Chiar daca avea o cadenta de tir mai redusa,sistemul era mai fiabil si nu punea problema deschiderii unui canal/tub/piston,suplimentar,care s-ar fi folosit in cazul operarii prin sistemul imprumutului de gaze.
Teava lunga,era racita cu aer,tunul era alimentat dintr-un incarcator tip sector si putea sa traga in regim semi ori complet automat.

tun C.O.W 37 mm Mk III
Imagine atasata: C.O.W 37 mm.jpg

Englezii au produs aceasta arma,mai tarziu,si in versiunea calibru 47 si chiar 75 mm,cea din urma fiind destinata francezilor,dezvoltata la cererea acestora.
În timpul anilor '20 si și începutul anilor '30, Vickers Armstrong Co a copiat designul tunului C.O.W 37-mm și i-au adus modificari, păstrând calibrul la 37 de milimetri și adaptandu-l pentru instalarea pe hidroavioanele mari.
Blackburn "Perth" a fost primul tip de hidroavion pe care s-a montat acesta arma.
Era folosit acelasi sistem cu reculul lung al tevi, insa spre deosebire de tipul inițial, acest tun cu teava racita cu aer si alimentare din sector/clip cu 5 lovituri, prezenta separat doua tipuri recul și contrarecul,cel din urma plasat intr-un cilindru,sub teava,in timp ce arcul principal,cel din jurul tevii,venea adăpostit. Un sistem de manivelă/scripete era folosit pentru armarea manuala a piesei,respectiv la introducerea primei lovituri pe teava.

tun automat Vickers - Armstrong 37 mm montat pe un hidroavion Blackburn Perth
Imagine atasata: Vickers 37 mm.jpg

Aceasta postare a fost editata de Longinus: 09 September 2014 - 10:55 PM


#3 Useril este offline   busila 

  • Membru senior
  • Grup: Members
  • Postari: 1935
  • Inregistrat: 20-August 08
  • Location:ALBA-IULIA
  • Interests:AVIATIE

Postat 10 September 2014 - 12:43 AM

Fascinanta istorisire. Si total inedita. Multumirile noastre.

#4 Useril este offline   Longinus 

  • Membru senior
  • Grup: Members
  • Postari: 7548
  • Inregistrat: 06-March 08
  • Location:Mayotte, Guyana

Postat 10 September 2014 - 10:32 PM

Multumesc si eu pentru apreciere,Busila.

Continuam tot cu acest tip,care a "supravietuit" ajungind peste ani,pana in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Si anume : la solicitarea Royal Air Force, Vickers Co a produs un tun,calibrul 40 mm, care folosea același cartuș ca si bateriile antiaeriene (Bofors QF,de 4 cm), cu o viteză de 800 de metri/secundă la gura tevii. Deși autoritățile militare britanice l-au creditat pe Percy R. Higson de la Vickers cu designul tunului Vickers-Armstrong de 40-mm, în realitate aceasta arma folosea mecanismul de tragere al vechiului Coventry Ordnance Works(C.O.W. de 37) aparut mult mai devreme.
Testele de trageri au fost realizate pentru prima dată în august 1939, iar rezultatele au fost considerate satisfăcătoare. Un bombardier Wellington a fost curând echipat cu un astfel de tun, în bot. A fost luata in considerare si ideea plasarii unui al doilea tun într-o turelă actionata electric, ce se afla atunci în teste si ea, dar acest proiect a fost abandonat în favoarea dotarii cu mitraliere de 0,303.
Tunul din bot avea o capacitate de 6 lovituri - una pe teava si cinci intr-un incarcator tabur. Proiectilele erau impinse de o clema actionata de un arc spiralat,plasat central in interiorul tamburului(un sistem foarte asemanator,aproape identic,cu incarcatoarele tambur folosite de pm-urile sovietice PPSh).
După ce testele au fost incheiate si designul a fost considerat satisfacator, BSA (Birmingham Small Arms) Co a fost, de asemenea, angajata de către guvern pentru productia acestor arme și continuarea dezvoltarii suplimentare,in viitor.
Iulie 1940 a fost stabilita ca data de livrare pentru primele tunuri iesite de pe linia de asamblare.
In ideea inarmarii avioanelor cu doua motoare,cu tunuri automate de calibru si având o viteză mare a proiectilului la gura tevii, Marea Britanie a urmat exemplul rusilor. Aceste tunuri de putere mai mare aveau prioritate,putind fi folosite,atat in scop ofensiv - împotriva navelor de transport, submarinelor, centralelor electrice, și rezervoarelor mari de stocare combustibil,cat si in scop defensiv,in apărarea impotriva navelor de desant/invazie și de transport, în general. Toate lucrările de dezvoltare au fost sustinute in mod activ, de către Coastal Command și Fleet Air Arm, care au constatat din experiență proprie că tunurile de calibru mai mic, chiar și în configuratii cu mai multe tevi, nu aveau putere de izbire suficienta împotriva unor asemenea tinte.
Următorul progres a fost inventarea si utilizarea unui colimator/predictor care,de indata ce tunul era fixat pe țintă,tragea toate cinci loviturile din incarcator, în mod automat.
Împotriva navelor de transport,s-a decis ca focul să se concentreze intotdeauna in zona cazanelor. Toți piloții de patrulare, folosind avioane inarmate cu asemenea tunuri,aveau la indemana desene, diagrame și fotografii ale diferitelor tipuri de nave,care indicau locația exacta a boilerelor.
Din nou, după modelul rus de misiuni pentru sprijin la sol, Ministry of Aircraft Production a solicitat proiectarea imediata a unui monoplan, monomotor pentru misiuni la joasă altitudine împotriva tancurilori, navelor mici, și țintelor terestre ori maritime similare. Aeronava trebuia să fie echipate cu doua tunuri 40 mm Vickers Armstrong de 40 mm,alimentate cu banda, montate în partea din fata a fuselajului. Compartimentul motor si postul de pilotaj urmau sa fie puternic blindate,incat sa ofere o protectie serioasa impotriva tirului cu arme usoare,de la sol.In schimb,acest tip de aparat nu mai dispunea de alte arme cu care sa se apere impotriva vanatorilor inamici.
Oricum se preconiza ca avionul sa aiba o autonomie de patrulare de 3 sau 4 ore,timp in care sa fie aparat de o escorta de vanatoare, proprie .
Astfel a aparut ordinul prin care Ministry of Aircraft a comandat 12 aparate Hurricane, echipate cu cate două tunuri de 40-mm, unul montat sub fiecare aripă,cu tragere în afara arcului elicei. Aceste avioane, dupa ce au fost modificate, au fost expediate în Orientul Mijlociu pentru utilizare antitanc.

in partea de inceput se pot observa foarte bine atat arma,cat si modul de armare,descris anterior.



Britanicii in ultima perioada a celui de al Doilea Razboi Mondial, au dezvoltat un tun si mai mare,de calibrul 57 mm.Si de aceasta data Vickers Armstrong Co a folost acelasi mecanism producind arma cu care mai apoi au dotat unul dintre tipurile de Haviland Mosquito.Acest six-pounder cum il denumeau frecvent englezii, avea o putere de distrugere considerabila si a fost utilizat intens,pana la sfarsitul razboiului.

o comparatie intre munitia de 0,303 (7,92 mm),20 mm,40 mm si 57mm
Imagine atasata: comparativ.jpg

Aceasta postare a fost editata de Longinus: 10 September 2014 - 10:38 PM


Arata acest topic


Pagina 1 din 1
  • Nu puteti crea un topic nou
  • Nu puteti replica pe acest topic

3 useri citesc topicul
0 membri, 3 vizitatori, 0 utilizatori anonimi