PARTEA I
Cand,cum si mai ales,de ce
Atunci când reprezentanții marilor puteri si-au aplicat semnăturile,pe Tratatul de pace de la Sankt Petersburg, Rusia, în 1868, scopul lor principal a fost acela de a elimina posibilitatea utilizarii gloanțelor explozive sau intenționat deformabile,asupra personalului. În scopul de a se asigura că niciun astfel de proiectil nu va fi folosit împotriva soldatului/individual, au stabilit de comun acord greutatea minimă legală pentru conținutul de incarcatura exploziva a unui proiectil,anume cantitatea de 450 de grame.
Aceasta simpla specificatie,facea practic imposibila,pentru orice natiune sau poducator,inserarea unei cantitati de explozibil,intr-un glont de mici dimensiuni.
Abia peste o vreme, B.B.Hotchkiss,care producea mitraliere operate manual,intr-un atelier din Franta,avea sa stabileasca in urma mai multor teste, dimensiunea minima si legala a unui astfel glont/proiectil: calibrul ideal,stabilit de testele lui Hotckiss,era de 37 mm.Proiectilul avea stabilitate in zbor,precizie,putere mare de penetrare si de distrugere,respectind in egala masura,si normele legale stabilite.
Intențiile umanitare ale delegaților care au participat la convenția de semnarea a acelui Tratat, au avut,mai tarziu,ca efect restricții impuse asupra dotarii cu armament a tuturor avioanelor,la inceputul Primului Razboi Mondial.
Astfel,orice avion inarmat cu altceva decat o mitraliera de calibrul uzual pentru armele de infanterie din categoria pustilor si/sau carabinelor,trebuia sa foloseasca un tun ce tragea,fie un proiectil neexploziv,fie unul de calibru minim 37 mm.
Avind insa in vedere ritmul lent al tragerii cu un asemenea tun de calibru 37,cat si solutia total nepractica a tragerii cu proiectile solide(neexplozive),producatorii de armament s-au reorientat,rapid,spre productia de tunuri cu munitie tip srapnel,mult mai usoare si mai recomandate la dotarea fragilelor avioane ale epocii.
Asa se poate explica faptul ca la finele Primului Razboi Mondial,aparatele de lupta din dotarea tuturor combatantilor,foloseau tunuri cu calibre,intalnite mai apoi,la avioanele urmatorului razboi,25 de ani mai tarziu.
Prima metoda inregistrata,de tragere din aer cu o piesa de artilerie,a fost inventia comandorului Cleland Davis,absolvent al Academiei Annapolis,militar cu o stralucita cariera.
Ideea sa simpla si neconventionala,a fost atat de evoluata,de "inaintea epocii sale" ,incat a fost "redescoperita" abia in ultima perioada a celui de al Doilea Razboi Mondial.
In incercarea de a stapani puternicele forte de recul ce apareau in timpul tragerii, Davis,pe data de 22 august 1911,a inregistrat patentul unui tun fara recul,actionat printr-un sistem electric de aprindere/darea focului.
Inventia consta dintr-un "scaparici" electric,actionat de o sursa externa,cum ar fi o baterie.Arma in sine, reprezenta o teava,deschisa la ambele capete,un proiectil cu incarcatura de azvarlire aferenta.de tip racheta si o contragreutate,plasata in spatele asa zisei incarcaturi.Aceasta contragreutate era astfel fixata,incat sa fie expulzata in aer,in timp ce proiectilul era tras,neutralizind astfel in foarte mare masura,forta de recul a tragerii.
Intreaga incarcatura era fixata in teava printr-o conexiune usor friabila,constind dintr-un surub,a carei rezistenta la forfecare nu depasea forta detonanta a incarcaturii de azvarlire.
Astfel,proiectilul era expulzat,inainte ca teava tunului sa porneasca in recul; prin aceasta "aranjare" a fortelor,in directii opuse,era foarte mult limitat socul transmis in structura avionului.
Desigur,rezistenta opusa la recul trebuia sa fie aproximativ egala cu cea a detonarii incarcaturii de azvarlire,astfel incat afetul armei sa nu fie nici el supus unor eforturi distructive.
Comandorul Davis si-a continuat experimentele cu noua sa arma,astfel incat in 1917 a fost in masura sa faca o demonstratie cu un exemplar perfect functional,la United States Naval Academy din Annapolis.
Ca si in cazul altor numeroase idei radicale,nici acest nou tip de tun fara recul,utilizabil din aeronave, nu a fost pusa in practica,cu exceptia catorva "demonstrative" din ultimele luni ale razboiului.
Astfel,pe 2 august 1917,cel mai mare tun montat vreodata pe un avion,in America, a facut o demonstratie practica,la Curtiss Aircraft Co Buffalo NY.
Era un tun Davis,fara recul,calibrul 75 mm,produs de General Ordnance Co. of Derby, Connecticut.Acesta a fost montat în partea din fața a postului de pilotaj a unui biloc Curtiss JN,pilotat de un pilot de teste a fabricii, numit Carlstrom, si un reprezentant al companiei, pe numele sau FB Towle, în calitate de ofițer de artilerie.
Viteza imprimata proiectilului era de cca 350 m/s,iar acuratetea tragerii a fost mai mult decat satisfacatoare,la nivelul unui proictil tras dintr-o teava ghintuita.
Ochirea se facea tot printr-o metoda ingenios de simpla.Pe teava tunului,era montata o mitraliera Lewis,intreg ansamblul fiind actionat de un dublu tragaci.
Pe masura ce aparatul de zbor se apropia de tinta,servantul tragea cu mitraliera,iar cand gloantele acesteia incepeau sa atinga tinta,era apasat si tragaciul tunului.
Acest mod de actiune a fost folosit in lupta antisubmarin.
De fapt, US Navy a fost cea care si-a manifestat interesul pentru tunul fara recul (folosit in versiunile calibru 47mm,65 mm si 75 mm) dotindu-si aparatele de patrulare cu tunuri fara recul Davis.
Un numar relativ mic de asemenea arme,a intrat si in dotarea englezilor si francezilor.
US Army nu a facut nicio incercare sau test in utilizarea acestui tip de tun,asupra tintelor terestre.
Dupa incheierea armistitiului si sfarsitul Primului Razboi Mondial, ideea si exploatarea tunului fara recul tip Davis,a fost data uitarii,doar pentru a fi redescoperita ca o mare noutate, in anii celui de al Doilea Razboi Mondial.
exemplificarea ideii tunul fara recul tip Davis.
tun Davis 75 mm in dotarea unui aparat de patrulare antisubmarina
Aceasta postare a fost editata de Longinus: 06 September 2014 - 11:23 PM